Maxim de potențial la mijloc
Două săptămâni acasă și aș putea scrie un tratat despre psihologia vârstelor, pentru că am avut impresia că am trecut prin toate, poate că m-a ajutat și febra cauzată de gripă să delirez mai bine.
Am avut, pe rând, de la 10 ani la 100 și mai că mi-a venit să și mor în răstimpul ăsta de vreo două ori: o dată când am tușit până când m-am sufocat și încă o dată când m-au durut atât de tare oasele, dar atât de tare, încât m-a bufnit plânsul. Știu, și eu credeam la fel despre gripă, că este o afecțiune virală ș-atât, ce face lumea așa de mult caz de ea. Dar iată că m-a dărâmat! Pe de altă parte, mi-a prins bine, raționez eu abia acum, cred și creierul mi-a fost lovit și nici măcar n-am prea gândit în perioada asta.
Am simțit că am vreo 10 ani câteva zile, poate că este o amintire cu o gripă avută pe la vârsta aceea, știu că am delirat din cauza temperaturii ridicate, dar nu a fost doar asta cele patru zile cât nu m-am putut ridica din pat ci s-a adăugat senzația că știu să-mi fac un ceai,d ar nu prea sunt în stare, aș vrea să mănânc ceva, dar nu știu cum se face și nici nu mă pricep.
Am trecut prin adolescență câteva zile când eram singură și singura în suferință, cu lumea la distanță mare față de mine, neînțeleasă de nimeni și nervoasă pe toată lumea. apoi am sărit brusc pe la 70-80 de ani, încă relativ în putere, cu drame existențiale mari, tot în suferință, dar cu speranța izbăvirii. Noroc cu Iris Apfel că am trecut și peste 90 de ani, am văzut documentarul despe ea pe Netflix și îl recomand din tot sufletul. Este despre asumare și dorința de a face viața o experiență cât mai interesantă. M-am uitat cu mare bucurie la explozia de culoare.
Am ajuns apoi la splendida vârstă de 50 de ani, cu angoase și mai mari, cu ezitări și temeri de tot felul, cea mai dificilă dintre toate. Am stat puțin aici, oglinzile au fost cei mai mari dușmani ai mei, mă apuca groaza de fiecare dată când îmi vedeam fața.
Am încheiat periplul pe la luminata vârstă de 30 și de ani, vârsta potențialului și a împlinirii, m-a ajutat mult că mi-am vopsit părul și absența firelor albe a îmbunătățit mult aspectul tern al tenului meu. Evident, doar lipsa aerului curat mă făcuse atât de palidă.
Fiecare vârstă cu înțelpciunea ei și dat fiind faptul că eu le-am cam experimentat pe toate, cred că vârsta mijlocie este cea despre care lumea nu prea vorbește sau despre care nu știe ce să spună. Nici cei sunt în faza asta (40 – 60) și nici restul. Îmi aduc aminte foarte clar că atunci când aveam 20 de ani eram convinsă că peste 40 de ani nu mai ai ce aștepta, poate doar nepoții și moartea, sigur în ordinea asta. Cei mai mulți dintre noi consideră că nu prea e nimic de zis. Tinerii au potențial, bătrânii au o viață în spate, dar cei care sunt între viitor și trecut sunt plictisitori. Lipsa lor de atractivitate vine din faptul că sunt prea puțin interesați de ceea ce pot face și se concentrează strict pe a se plânge de șansele pe care le-au pierdut. I-am auzit pe mulți spunând că ar pleca din țară dacă ar avea până în 30, chiar și până în 40 de ani, dar că la vârsta asta nici măcar nu mai suntem în stare să emigrăm, pentru că nu mai are nimeni nevoie de noi; că nu putem s-o luăm de la cuțit și furculiță, ceea ce e foarte adevărat, doar că nu ne scutește de a face lucruri valoroase în continuare aici. Măcar pentru noi înșine. Parcă la niciuna dintre celelalte etape de vârstă nu sunt mai zgomotoase lamentările despre lipsa de șanse și conjunctura nepotrivită și expresii de genul ”ce-aș fi fost dacă”.
Rezonez foarte ușor cu toate categoriile de vârstă. Mă ajută atât memoria, pentru vârstele pe care le-am parcurs deja – n-am uitat că am fost adolescentă, n-am uitat că am fost mamă tânără -, cât și capacitatea de a mă pune în situație pentru vârstele care vor urma, îmi pot imagina cum e să te bucuri că te doare ceva când te trezești dimineața pentru că înseamnă că ești încă viu.
Sunt foarte atentă la modul în care folosesc cuvintele și consum destul de mult analizându-i și pe cei din jur. Avem fiecare dintre noi propria înțelegere a unor termeni, de aceea este foarte important să verificăm dacă vorbim despre aceleași lucruri atunci când ne referim la noțiuni abstracte. Cuvintele sunt coduri. Până și un cuvânt simplu ca ”roșu” ne face să ne gândim la lucruri diferite, pe unii dintre noi la iubire, pe alții la inimă, pe alții la sânge, unii la crimă, darămite cuvinte ca fericire, viață, sens. Cuvântul ”problemă” mi-a dat de furcă. De câte ori mama spunea ”avem o problemă”, intram în panică. Apoi venea cu detalii și, de obicei, nu era chiar atât de grav, dar tot nu-mi controlam anxietatea când o auzeam. Cu toți cei cu care interacționez, colegi sau prieteni, am înlocuit cuvântul ”problemă” cu ”situație”, mi se pare mai puțin grav, parcă oamenii sunt mai deschiși și mai dispuși să se concentreze pe a rezolva, pe a căuta soluții și nu pe a găsi vinovați pentru problemă.
O altă schimbare s-a produs când am înlocuit ”provocare” cu ”șansă”. Primul mă duce cu gândul la luptă, chin, străduință, cel de al doilea la deschidere, oportunitate, îmbunătățire.
Cred că dacă am reuși să vedem situația în care ne aflăm la mijlocul vieții și să ne-o asumăm cu totul, am avea mai multe șanse de a fi mai bine în și cu viața noastră. Perioada 40-60 nu e un fel de no man’s land între trecut și viitor, un timp al expectativei, este chiar timpul în care ne putem atinge potențialul maxim. Sigur că se poate întâmpla și mai târziu, dacă tot am menționat-o pe Iris Apfel, ea a început să apară pe coperțile revistelor de modă după ce a împlinit 90 de ani, doar că nu avem nicio garanție că vom fi la fel de longevivi și la fel de întregi la minte ca ea. Tot Iris spune despre ea că e o ”geriatric starlet”, da, și simțul umorului ajută la păstrarea minților în bună stare.
Expresia ”între două vârste” face referire la cineva care nu este nici prea tânăr, nici prea bătrân. Cândva am auzit un comentariu care m-a deranjat, despre o doamnă de vreo 40 de ani, ceva de genul că e în vârf, ceea ce urmează este doar declinul. Important este să nu fie asta impresia noastră despre noi, să nu capitulăm din cauza a tot ceea ce avem senzația că am fi putut face mai bine sau diferit. Trecutul este ceva ce nu mai putem schimba, singura noastră este cea pe care o avem în prezent, aceea de a face din noi înșine cea mai bună variantă a noastră.
Suntem în mod diferit nesiguri la toate vârstele pe care le avem: în adolescență ne simțim datori să ne opunem părinților și să ținem cont de cei din grupul nostru, în tinerețe suntem presați să ajungem cât mai aproape de ceea ce ne-am propus, la maturitate ne punem întrebări dacă am făcut bine, dacă am ales bine și ajungem să ne resemnăm la bătrânețe când nu vom mai fi siguri dacă ne aducem aminte ce anume ne-am dorit, de fapt. Cred că vârsta cea mai bună în care să nu ne mai comparăm cu cei din jur și să avem încredere în noi și ceea ce putem deveni noi pentru noi este tocmai la maturitate. Avem o groază de experiență acumulată, suntem stabili, e cel mai bun moment în care să scuipăm pe ceilalți întocmai ca leul de piatră din fotografia pe care am făcut-o cândva la Lisabona și nu știam la ce-mi va folosi.