De anul trecut din februarie – așa e, am luat-o înaintea multora – am rămas mai mult pe acasă și o bună perioadă, mai mult în pat. Hernia de disc m-a limitat rău de tot, o perioadă bună, cam până pe la sfârșitul lui aprilie puteam sta pe scaun doar vreo jumătate de oră. Timpul a crescut apoi încet, încet, vara m-am putut mișca puțin. Iarna m-a lovit o sinuzită oribilă, vreo lună jumate am bolit. Când mi se părea că lucrurile încep să revină la normal, am făcut Covid. Chiar dacă am avut doar o pneumonie ușoară, cele două săptămâni au fost destul de grele, starea a fost ciudată rău de tot, un fel de oboseală fără să o pot localiza, cumva doar știam că nu pot face nimic. Am vrut într-o zi să pun niște cărți în ordine în bibliotecă, pur și simplu să le iau din teancul de cărți citite și să le pun la locul lor în raft. Trebuie să știi despre mine că îmi țin cărțile în ordine alfabetică după numele autorilor. Ei bine, după nici jumătate de oră, mi-am dat seama că e imposibil, că efortul e prea mare și că nu sunt în stare. Am apucat doar să arunc un ochi și să constat doar pe primele două rafturi care sunt autorii cu mai multe cărți și să o las baltă.

Intenția mea era să fac o listă cu autorii cu cele mai multe cărți în biblioteca mea, să scriu și care sunt cărțile lor care mi-au plăcut foarte mult. Am reușit să fac asta doar până la B. Biblioteca mi-a fost mereu refugiu, sunt în stare să evadez oricând și oricât de mult în povești. Când eram mică obișnuiam să mă ascund undeva cu câte o carte și să nu-mi pese de nimic. Fugeam în alte lumi.

Știu că poate fi considerat o mare pierdere faptul că scriu articole, dar este cea mai simplă formă de exprimare pentru mine. Am mai auzit comentarii de genul ”nu mai citește nimeni”, eu tind să cred că mai sunt, atâta vreme cât primesc din când mesaje de la cititorii mei, înseamnă că tot mai ajung cuvintele mele undeva. Ne întoarcem la cărți, la literele din alfabet.

A

Isabel Allende și Margaret Atwood

Mi se întâmplă frecvent să descopăr un autor și apoi să-i caut toate cărțile, probabil că e ceva ce înțelegi. Pe Margaret Atwood am descoperit în urmă mulți ani, cu mult înainte ca Povestea slujitoarei să fie ecranizată. Am citit Mireasa hoțomană și apoi am mai căutat și alte titluri. E o lume aparte cea în care se desfășoară acțiunea din romanele lui Atwood. Aș putea spune chiar că sunt mai multe lumi, dar prefer să mă duc la numitorul comun al acestora, tot ceea ce ține de intenția pe care o are de a trage niște semnale de alarmă. Margaret Atwood spune că scrie ficțiune speculativă (speculative fiction) și nu SF (science fiction) și argumentează spunând că lucrurile din romanele ei, poveștile pe care spune pot deveni o realitate alternativă.

Despre sine, Atwood a declarat odată cu premiul din partea organizației Equality Now, organizație care militează pentru drepturi egale:

“Eu nu sunt, desigur, un activist real – eu sunt doar un scriitor fără un job, căruia i se cere frecvent să vorbească despre subiecte care i-ar face pe cei care au o slujbă să și-o piardă, în cazul în care ar vorbi ei înșiși. Voi, la Equality Now, sunteți activiști adevărați Eu sper ca oamenii să doneze foarte mulți bani, astfel încât să puteți scrie legi egale, să implementați legi egale și sî verificați dacă aceste legi egale chiar sunt respectate. Astfel, în timp, toate fetele vor putea crește într-un mediu în care să creadă că nu există nicio drum care le este interzis, doar pentru simplul fapt că sunt fete.”  

Pentru că refuză etichetele, Margaret Atwood spune că nu știe exact care e înțelegerea fiecăruia pentru cuvântul feminism, așa că preferă să evite să se clasifice astfel, știe doar că e important să continue să vorbească despre luptă.

Cu Isabel Allende e altă poveste. La ea totul e povestea. A avut un discurs la o conferință TED în care vorbește despre pasiune și te invit să-l urmărești mai jos. Ca țesătoare de povești la rândul meu, Allende e o inspirație pentru mine.

Poate că faptul că se apropie luna martie mă face să mă opresc aici cu autorii din biblioteca mea. Poate și faptul că mi-e destul de greu să continui, e încă dificil să-mi dozez eforturile. Poate că am început călătoria cuvintelor când am creat #dictionardefericire și voi crea și o listă cu autorii ale căror cărți le-am adunat eu, cei de la care am mai multe cărți în bibliotecă. Allende are și un thriller, cred că și de asta m-a impresionat foarte tare.

Vorbesc și scriu despre cărți când toată lumea tinde să consume mai mult imagine și video. Așa e, dar o fac cu convingerea fermă că doar cititul și poveștile ne cultivă creativitatea și ne deschid orizonturi noi.

Anul trecut m-a supărat Marie Kondo și am terminat-o cu ea. Am mărturisit că nu i-am citit cartea și că m-am uitat pe sărite la show-ul de pe Netflix, nu de alta, dar chiar dacă e plicticos rău, erau și niște lucruri bune. Pe unele le-am făcut mereu, altele mi s-au părut interesante. Am mai scris despre ordine , așa că nu mă repet.

Doar că ea a atins un subiect sensibil pentru mine. În timp ce scriam articolul, mi-am dat seama și cât e de grav! În limba română nu există cuvântul alfabetism, ci doar analfabetism. Mi l-a subliniat automat corectorul de text, așa mi-a atras atenția. În toate limbile sunt mai multe cuvinte negative sau care exprimă negații, dar cred că dacă s-ar face un top, limba română ar ocupa unul dintre primele locuri. Cum ne place nouă să  ne concentrăm pe ceea ce nu e bine, ce nu funcționează, ce nu se poate! E la fel de mare surpriza ca atunci când am descoperit (mulțumesc, Alexander Fuhrmann, că mi-ai atras atenția) că există doar nepăsare în dicționar, deși avem verbul a păsa, n-avem substantivul păsare. 

Sigur că putem vorbi mult despre ce înseamnă alfabetism. O definiție simplă ar fi aceea că persoana este în stare să citească, să înțeleagă un text și să-și formeze o opinie personală cu privire la acesta. Mai putem spune și că o poate exprima coerent în scris. Cei care doar știu să citească fără să înțeleagă nimic se consideră că sunt analfabeți funcțional. 

Marie Kondo – aici m-am enervat – spune că numărul de cărți pe care ar trebui să îl ai în casă este de 30.  Cei care consideră că 30 e o cifră bună poate că nici n-au citit atâtea în toată viața lor. Poate că nici nu au cărți în casă, dar noi, noi ce ne facem? Cică să răsfoiești cărțile să vezi dacă mai înseamnă ceva pentru tine. Și că poți rupe paginile care nu sunt interesante. Marie Kondo, aici ai dat-o-n bară. Again. 

Numărul minim de cărți care ar trebui să existe într-o casă pentru a asigura dezvoltarea copiilor este de 80.  Acuma, ce să zic, înțeleg perfect faza cu a crea spațiu, îmi fac des curățenie prin dulapuri și arunc ce nu mai e cazul să păstrez. Mi-am distrus jurnalele din adolescență pentru că mi s-a părut că sunt prea slabe. Nu am nostalgii cu privire la trecut și nici nu păstrez felicitările de la Crăciun, dar să nu se ia de cărți!

”Numărul magic de cărți se pare că este 80, conform unei echipe de cercetători conduși de lector senior sociolog Joanna Sikora de la Universitatea Națională a Australiei. Cei care au avut în jur de 80 de cărți acasă au avut scoruri mai mari la alfabetism (literacy) – definit ca ”abilitatea de a citi efectiv  pentru a participa în societate și de a atinge obiective personale” – în timp ce a avea mai puțin de 80 de cărți a fost asociat cu alfabetism sub medie. Alfabetismul continuă să se îmbunătățească până la numărul de 350 de cărți, după care rata de alfabetism rămâne constantă.”  

Articolul este intitulat: ”Un studiu confirmă faptul că este foarte bine pentru tine să crești într-o casă plină de cărți”  

Nassim Taleb spune: 

”O bibliotecă personală nu este un instrument de creștere a ego-ului , ci o unealtă de cercetare. Cărțile citite au mai puțină valoare decât cele care încă nu au fost citite. Biblioteca ar trebui să conțină tot ce încă nu știți, atât cât vă permit mijloacele financiare, ratele și piața imobiliară să cumpărați. Pe măsură ce îmbătrâniți, veți acumula din ce în ce mai multe cărți și numărul în creștere al cărților necitite de pe rafturi vi se va părea amenințător. Într-adevăr, cu cât știi mai mult, cu atât mai lung șirul de cărți necitite. Haideți să numim această colecție de cărți necitite o anti-bibliotecă.”  

Articolul detaliat: ”De ce ar trebui să te înconjori cu mai multe cărți decât vei avea vreodată timp să citești”  

Nassim Taleb este autorul Black Swan și Antifragile, cărți care par a se ocupa de economie. Black Swan este doar o metaforă pentru a descrie un fenomen/eveniment neașteptat – atenție,  doar pentru observator –  cu un impact major și care, doar după ce se întamplă, devine clar că era probabil și posibil. Exemple: computerul personal, internetul, rețelele sociale sau 9/11, criza financiară.  Surpriza față de eveniment este doar a observatorului direct, a celui implicat. Taleb face o analogie foarte bună a ceea ce este un eveniment black swan pentru un curcan sacrificat de Crăciun: surpriza este doar a lui, pe când măcelarul știa tot timpul ce urma să se întâmple. Un sistem devine capabil să supraviețuiască sau să se dezvolte doar dacă este capabil să facă față atât scenariilor posibile, celor probabile, dar și celor care par imposibil de prevăzut.

„Black Swan” continua cu  „Antifragile”  în 2012. Nassim Taleb demonstrează ca antonimul cuvântului „fragil” nu este „robust”, ci „antifragil”, adică ceva ce beneficiază de pe urma șocului. Aversiunea față de incertitudine și nesiguranță este foarte mare și încercăm să ne protejăm făcând predicții în cadrul de referință unde datele sunt cunoscute. Dar asta nu înseamna evoluție, este stagnare într-o zona de confort unde apariția unui fenomen de impact va provoca efecte devastatoare. Toate sistemele naturale sunt antifragile, așa a funcționat selecția speciilor pe parcursul evoluției, dar ceea ce se intamplă în prezent este extrem de fragil: economia, sănătatea individuală și colectivă, politica, educația.

Am ținut să menționez termenul de Black Swan pentru că nu mi-e clar ce se va întâmpla dacă ne vom deveni analfabeți. Abilitatea de a citi e destul de grav afectată în prezent. Citim pe sătite, citim pe scurt. Am pierdut din capacitatea de concentrare și de atenție. Nu știu în ce ne trasnformăm, dar nu cred că e prea bine. 

Am primit comentarii despre ”tinerii ăștia care nu mai citesc”. Nu cred că e chiar așa. Nici adulții nu mai citesc. Cunosc persoane care mărturisesc că nu au mai citit de ani de zile o carte. Cu atât mai puțin una de ficțiune. Îmi pare rău când aud asta, dar e pierderea lor. Nu se compară nimic cu libertatea pe care o ai atunci când citești, față de atunci când te uiți la un film, spre exemplu. E diferența între a crea o lume, atunci când lecturezi, și de a fi spectatorul unei lumi pe care și-a imaginat-o deja cineva, atunci când te uiți la un film. 

Cred că un motiv pentru care tinerii nu mai citesc este că nu au avut parte de destule povești în copilărie. Imaginația lor nu a fost îndeajuns stimulată. Au fost puși la televizor, în loc să li se citească. Dar ăsta e un alt subiect. Mă duc să mai scriu ceva la roman, oricât de inutil ar putea părea, eu nu pot să mă las de asta, atâta timp cât știu că mai există cititori, iar povestea trebuie să ajungă la ei.