Capacitatea cu care ne apropiem de ceilalți depinde de gradul de siguranță și încredere. În momentul în care ne conectăm cu ceilalți, ne creștem și capacitatea de a ne conecta la noi. Conectarea autentică este ceva care poate fi inițiat de către noi, ține de disponibilitatea noastră. Putem fi noi cei care zâmbim primii. Dacă avem destulă încredere sau destul curaj.
Avem o anumită tendință în relaționare, funcție de ceea ce știm. Avem anumite reacții automate. Creștem cu fiecare zi, observând din ce în ce mai mult și crescând spațiul în care alegem răspunsul.
Călătoria de la nesigur-evitant la sigur-autonom
Eu am înțeles destul de devreme că tipul meu de atașament natural era cel nesigur-evitant. Am citit caracteristicile și mi se părea suportabil. Chiar mi se părea cool faptul că m-am descurcat mereu de una singură. Că am fost preocupată să aflu, să știu, să fac mai bine. De aici vine și perfecționismul și nevoia de a munci atât de mult. Era o cale de a fi văzută. Acceptată și iubită.
Doar că era o mică problemă pe care a trebuit să o depășesc. Aveam capacitatea de a identifica emoțiile celorlalți și de a le înțelege. Mă credeam o persoană cu multă compasiune, doar că, în relație cu mine, aveam dificultăți. Nu-mi erau clare emoțiile mele, mă refer la cele negative. Acuma, fii atent/ă, nu vorbim de emoții rele sau bune, ele sunt cum sunt, dar cele care țin de tristețe, însingurare, teamă, intră în spectrul de negative. Pe acelea aveam talentul de a le amorți. Mai simplu spus, rămâneam pe emoția de suprafață, care era furia. Țineam minte că atunci când eram mică mai știam să plâng de dor, însă era doar o amintire. Iar tristețea mi se părea ceva inutil, de neînțeles.
Deci teoria o știam, mă străduiam să depășesc modelul. Și atunci m-a lovit. Am plecat într-o delegație în Polonia, am stat trei zile la Varșovia și apoi am plecat singură la Cracovia. Mi-am luat o carte cu mine: ”Atașamentul în psihoterapie”, de David Wallin. Ana, o bună prietenă, îmi recomandase cartea în urma discuțiilor noastre, dar mi-a zis să nu iau cartea cu mine, că ar fi mai bine să fiu acasă. Eu o iau. Citesc cartea seara și dimineața o sun pe Ana la prima oră, plângând rău, să o rog să mă asigure că-mi trece. Ceea ce știam și eu, dar aveam nevoie de ea pentru siguranță.
Ce aflasem din carte și nu știam? Acum mi-e greu să spun. După cum am declarat deja, mi-era familiară și teoria, știam și cam cum sunt, doar că m-au lovit: singurătatea, izolarea, neputința, imensa responsabilitate și dorința de control, pe care probabil că le-am avut toată viața mea. A fost un moment în care am acceptat toată durerea. Am acceptat că a fost și am reușit să las în urmă trecutul.
Acesta se definește în copilăria timpurie în legătură cu persoana care acordă îngrijirea principală, de cele mai multe ori mama, și ține de reglarea emoțiilor. Mama – sau persoana care acordă îngrijire copilului – îi creează acestuia senzația că e în siguranță. În cazul în care mama este preocupată de altceva sau nu-și recunoaște propriile ei emoții, se creează un atașament nesigur.
Tipuri de atașament
Cea mai simplă demonstrație a fost cea în care copii de vârstă foarte mică erau separați de mamă pentru o perioadă scurtă de timp și era observat modul în care reacționau la întoarcerea acesteia:
– atașament sigur/ securizant – îi deranjează plecarea mamei, dar la întoarcerea acesteia caută și obțin confort și asigurare
– atașament nesigur-evitant – nu îi deranjează plecarea mamei și nu caută apropiere sau chiar evită contactul la întoarcerea acesteia
– atașament nesigur-ambivalent sau anxios – îi deranjează plecarea mamei, iar la întoarcerea ei plâng sau chiar ”pedepsesc”
– atașament dezorganizat – copii nu au un tipar predictibil de răspuns, sunt dezorientați.
Vestea bună e că indiferent de tipar, odată cu conștientizarea acestuia, dacă vorbim de un atașament nesigur, putem observa automatismele și putem lucra pentru schimbare. Ca adult, un atașament de siguranță în relații (prietenie, iubire) înseamnă capacitatea de a te simți în siguranță în legătură cu cei din jur, de a avea încredere în celălalt/ ceilalți, de a-ți înțelege și regla emoțiile. Sună abstract, mai avem de explorat pe subiect.
Cel mai bun în explicarea mecanismelor legate de adicție este Gabor Maté. El explică foarte simplu crearea adicțiilor prin mecanismele de coping (de a face față) la durere, pe care copilul de dezvoltă. Studiile sale atestă faptul că mame care au fost preocupate de situații dificile, care erau în stres maxim sau care se temeau au crescut copii – el însuși fiind unul – care au dezvoltat dependențe. Îmi permit să adaug faptul că putem avea o explicație a unui comportament, dar răspunderea de a-l corecta ne revine din momentul în care suntem adulți. De pe la 25 de ani nu mai putem spune ”sunt așa din cauză că” fără să adaugăm ”decizia mea este de a face altfel”.
Cred că la Cracovia am plâns și pentru că mi-am dat seama că mamei i-a fost frică. Că i-a fost foarte greu, că poate ar fi meritat altceva. Am plâns și pentru mine, pentru responsabilitatea pe care am simțit-o față de ea, de a o apăra. Și eram micuță. Am plâns toată durerea până când am găsit toată compasiunea. Pentru ea și pentru mine. Eu am fost un copil foarte dorit, mamei i-a fost greu să rămână însărcinată, am simțit iubirea ei tot timpul. Mama este una dintre cele mai optimiste și generoase persoane pe care le cunosc. Doar că tata era violent ocazional. Iar ea se temea. Acuma să nu înțelegi că tata o lovea pe mama zilnic. Nu. Uneori senzația de teamă este mult mai rea. Tata se îmbăta cam de două-trei ori pe an și atunci făcea scandal. Gelos până la orbire, avea mereu motive. Iar ei îi era frică. De asta am și avut eu o relație atât de importantă cu frica. Mi-era frică de ea. Dar ăsta este un subiect pe care-l vom aborda mai târziu.
Conectarea autentică înseamnă atașament sigur
Senzația de apartenență și comunitatea ne salvează. Pentru a ne putea conecta ar trebui să fim capabili de a crea atașamente sigure/ securizante.
Eu am reușit și cu mama să reglez relația, să o transform. A devenit un atașament sigur. Mă bucur că am făcut asta înainte ca boala mamei să se agraveze (mama are Alzheimer, demență senilă), cât încă era ea.
Mai am câteva relații de siguranță. Cea mai importantă este cea cu fiica mea. A durat. Nu e simplu să fii copil de evitant. Marele avantaj a fost acela că știam ce am de făcut, că înțelegeam toate implicațiile. Mai puțin ușor a fost faptul că eu nefiind în contact cu emoțiile mele, pe care le înghețam, ea era – pe bună dreptate – nedumerită. Am învățat despre emoții și de la ea.
Putem avea relații cu stiluri de atașament diferite, funcție de anumite persoane. Poate că ești într-un anumit fel cu unii și în alt fel cu alții. Conectarea autentică este atunci când ești în siguranță și ai încredere. Concentrează-te să obții cât mai multe astfel de relații.
Subiectul conectare autentică este provocarea celei de a treia săptămâni din ”Caietul fericirii”.
Atașament anxios – preocupat
Teama de a nu-i supăra pe ceilalți este obsesivă. Dorința ca ceilalți să nu se supere, să nu comenteze, să nu te respingă este în spatele tuturor lucrurilor. Ești concentrat/ă să descoperi ”amenințări” în orice, fără să poți observa asta prea bine. Te înspăimântă să spui ”nu”. Îți calibrezi acțiunile funție de reacțiile celorlalți. E greu să-ți dai seama ce anume îți dorești tu cu adevărat, ce ți-ar face bine, alegi să faci ceea ce le-ar face plăcere celor din jurul tău.
Pari uneori dependent de celălalt, devii sâcâitor/ sâcâitoare sau gelos/ geloasă.
CE POȚI FACE
Verifică dacă ai persoane cu care poți relaționa în siguranță. Trebuie să fie cineva pentru care să nu fie nevoie să te străduiești atât de mult, în care ai încredere, care nu dă sfaturi și care nu te dădăcește. Vorbește-i despre lucrurile care-ți plac la el/ea. Faptul că identifici calitățile respective la altcineva îți va crește capacitatea de a le vedea și la tine. Sau că poți și tu.
Atașament distant – evitant
În general, ai impresia că ești doar tu, că doar tu poți rezolva, că nu e nimeni care să te poată ajuta. Tendința este de a-i privi pe ceilalți de undeva de sus, fără compasiune. Emoțiile sunt ceva care te încurcă, asta în cazul în care le poți identifica. Compasiunea față de tine ar însemna mai multă blândețe și o judecată mai puțin aspră. În orice situație care nu iese așa cum ți-ai fi dorit, începi să-ți pui etichete: ”ești prost/ proastă”, ”trebuia să fi știut/ văzut”.
Tinzi să te retragi în momentul în care apare sau există risc de durere, în loc să discuți cu celalălalt.
CE POȚI FACE
Emoțiile sunt așa cum sunt. Și trec. Lasă-ți spațiu pentru a le observa. Acceptă durerea. Cere ajutor din partea celor în care ai încredere. Oricât de proști și neputincioși ar fi ceilalți, sunt câțiva care fac unele lucruri bune. Concentrează-te și identifiă-i pe aceia. Vorbește-le despre ce ai observat că fac ei bine, despre cum te simți cu ei. Crește-ți inteligența emoțională. Este despre emoțiile tale, despre capacitatea de a le identifica la tine, de a-ți da spațiu și de a ți le gestiona mai bine. Dacă vrei să aprofundezi subiectul, citește ”Inteligența emoțională” a lui Daniel Goleman.
Atașament temător – distant
Ești deseori blocat/ă. Ți-e teamă de tot ceea ce s-ar putea întâmpla, de respingere, fără să ai dorința sau capacitatea de a repara lucrurile. De cele mai multe ori, în loc să acționezi, tinzi să amâni sau să nu iei nici o atitudine, în fața oricărei provocări. Atitudinea generală este de neîncredere față de tine și față de ceilalți, de unde și concluzia că nu se poate, drept pentru care nici nu are rost să încerci.
Starea generală este de a fi compleșit/ă de lucruri. Fără speranță că acțiunile tale ar putea rezolva ceva.
CE POȚI FACE
Caută sprijin la persoane cu care te simți nejudecat/ă și acceptat/ă. Spune-le că apreciezi asta. Pentru tine, acționează cu pași mici, observă schimbarea. Ia lucrurile încet, câte o modificare pe rând. Dacă ai numeroase lucruri de făcut și care te sperie, încearcă să faci doar unul dintre ele, vezi ce se întâmplă, felicită-te și descoperă ce ai făcut bine. Dacă ai Caietul Fericirii, recitește primele două săptămâni și adu-ți aminte de realizările tale și ce te face să fii mândru/mândră de tine. Dacă vrei să ai Caietul Fericirii, îl poți comanda aici.
Atitudine atașantă autonomă
Ai o bună înțelegere asupra capacităților tale. Interacționezi cu încredere în ceilalți, te dezvălui treptat când intri în relații noi, apreciezi oamenii după faptele lor. Știi care îți sunt resursele, planifici din timp, știi să te și relaxezi. Poți identifica ușor care sunt persoanele cu care-ți face plăcere să te vezi. Știi să spui nu când este cazul sau să fixezi limite.
Ți-e ușor să-ți prioritizezi acțiunile, știi ce-ți face bine pe termen lung, știi să de la cine și cum să ceri ajutor când ai nevoie. Nu intri în relații guvernate de frică și nu accepți de teama că vei fi pedepsit sau respins.
Lucrurile se pot schimba în timp. Relațiile depind de ambele părți implicate. Fie că vorbim de relații personale, fie profesionale, observă dacă se modifică și întoarce-te mereu în spațiul tău de siguranță.
Recent Comments