La majoratul fratelui meu aveam cinci ani și jumătate. Mi s-a dat voie să stau și eu la petrecere și nu mă dădeam dusă. Mă fascina să-i văd pe cei mari cum dansează și să mă bucur și eu puțin de bucuria lor. Nu m-am băgat prea mult în seamă, savuram scena de pe un fotoliu în care mă înghesuiam, doar-doar devin invizibilă și nu mă trimite nimeni la culcare. În momentul în care mi s-a făcut foarte somn, îmi venea să caut ceva să-mi fixez pleoapele, poate niște bețe de chibrituri sau niște scobitori. Eram obișnuită cu cei mari, fratele meu mă lăsa să stau cu cei care veneau în vizită și-i cunoșteam pe cei mai mulți dintre invitați. Aș mai fi stat, dar m-a răpus somnul și am adormit acolo, fericită că sunt alături de ei.

Citeam foarte mult când eram mică și mă izolam des, dar dacă ieșeam la joacă, aveam mereu tendința de a sta până la sfârșit. Unii copii plecau în casă, dar veneau alții și o luam de la capăt. Pe înserate, mă retrăgeam și eu, de parcă n-aș fi vrut să se întâmple ceva fără mine. Deseori fac același lucru pe la petrecerile la care merg, sunt printre ultimii care părăsesc scena.

În ultimele două săptămâni m-am retras din mediul virtual. A fost o provocare și o necesitate, am avut impresia că e prea mult. Am fost foarte atentă la modul în care foloseam telefonul și timpul pe care îl petreceam online. Nu am alerte la niciuna dintre aplicațiile de pe telefon, îmi sună doar soneria la apelurile telefonice sau atunci când intră mesaje text pe mesageria obișnuită sau pe whatsapp, cu toate astea, reușeam să mă pierd. Problema cea mai mare este că obișnuim să postăm în social media atunci când ne este bine și intrăm atunci când ne plictisim, drept pentru care tot ceea ce se ”întâmplă” e mai atractiv și mai bine decât ceea ce trăim noi în prezent. Intrăm când facem o pauză – la o cafea dimineața sau în camera de așteptare de la medic sau de la dentist. Rareori verificăm newsfeedul când suntem împreună cu alți oameni cu care ne simțim bine sau când suntem ocupați cu ceva. De aici și toate studiile care spun că dacă petrecem prea mult timp pe facebook riscăm să avem impresia că suntem mai triști sau mai nefericiți decât suntem.

Ceea ce se întâmplă acum era de neconceput acum zece ani pe când conexiunea mobilă nici măcar nu exista pe telefoane. Din statisticile pe care le urmăresc cu privire la blogul meu reiese că o bună parte din cititori sunt pe telefoane mobile (ceva mai puțin de 50%) și încă o parte semnificativă pe tablete (aproximativ 20%). Personal, chiar dacă mi se întâmplă să răsfoiesc pe telefon, articolele mai interesante mi le salvez și le citesc pe computer. Dacă citesc un articol pe telefon, citesc pe diagonală. Ar trebui să fie extrem de bine scris ca să mă pot concentra. Și mi-am dat seama că atenția este din ce în ce mai deficitară. De unde și pauza destul de lungă pe care am făcut-o.  Motivul pentru care postările video sunt cele fac cel mai mult trafic este acela că sunt dinamice. Sau că utilizatorii au opțiunea de play automat pentru video.

Vorbeam cu o prietenă blogger zilele trecute că are dificultăți la citit. Și nu e singură. M-am surprins și eu de câteva ori citind de două ori un text pentru că deja-mi zburase  Știu că mulți dintre noi avem probleme de concentrare din cauza ritmului alert în care suntem bombardați cu informații și a faptului că ne lăsăm întrerupți prea des. Iar atunci când stăm pe fb nu facem altceva decât să-i dăm creierului impresia că totul trebuie să se întâmple cu viteza cu care răsfoim noi newsfeed-ul.

M-am surprins într-o zi pe facebook încercând să dau like unei fotografii bătând de două ori, exact cum fac pe Instagram. Evident, n-a funcționat.

FoMO – Fear of Missing Out – e teama de pierdere a ceva ce s-ar putea întâmpla fără noi (https://en.wikipedia.org/wiki/Fear_of_missing_out) în cazul în nu vedem tot ce se întâmplă. Dacă în viața reală putem risca doar să obosim, în mediul virtual riscăm să ne pierdem de tot. Pentru că e mult mai valoroasă conectarea reală și împărtășirea de emoții cu oamenii din jurul nostru și nu prin intermediul unui ecran, dar deja e un subiect atât de vast, încât merită un articol separat.

Mecanismele adicției de telefon și social media sunt cunoscute și nu am de gând să le reiau aici. Aș vorbi mai degrabă de ceea ce am făcut eu pentru a reduce din efectele nocive:

– aleg cu grijă cei pe care îi urmăresc și cei pe care nu. Cei plictisitori, cei care dețin adevărul, cei siguri pe ei, cei care n-au simțul umorului, cei care sunt agramați, cei care sunt homofobi, cei ultra-religioși, cei care știu totul … unfollow

– dau see first oamenilor dragi și publicațiilor/ paginilor interesante

– salvez articolele pe care vreau să le citesc și intru când am vreme să le acord lor atenția cuvenită și să nu mi-o distrug pe a mea

– mi-am transformat telefoanele în niște obiecte mai puțin atractive datorită unui articol bun de tot din The New York Times despre o transformare în gri a telefonului: nytimes.com/2018/01/12/technology/grayscale-phone .  Practic, telefonul devine un aparat alb-negru. În caz de nevoie, pot citi ceva, dar nu mă mai atrage deloc. În fotografia atașată se vede în ce hal arată. În articol se detaliază cum se face modificarea în meniu.

 

Mi-aș dori pe viitor să ofer mai mult sprijin celor pe care îi citesc cu drag și să le dau share la articole și postări, dat fiind noul mecanism al facebook, se pare că va conta.

 

 

Pin It on Pinterest

Share This