De fiecare dată când mă gândesc la cuvintele cele mai elocvente pentru a intra în dicționarul de fericire, stau puțin pentru a face selecția cea mai potrivită. Pentru că am cugetat care ar fi cel mai important dintre ele pentru cea de a doua literă din alfabet, aș zice că e bunătatea. 

Dacă tot facem apologia propriei dezvoltări, a încrederii pe care o avem în noi înșine că putem deveni orice ne propunem, oare cum ar fi să ne dorim să fim buni? 

Sigur că aici apar niște dificultăți, pentru că avem zicale pe care le putem percepe ca pe un bruiaj: ”dacă ești bun vei fi luat de prost” și ”nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”.  Dar dacă ne ridicăm dincolo de ele, cum ar fi ca intenția primordială înaintea fiecărei acțiuni ar fi aceea de a fi buni și de a face bine? 

Deși despre încredere voi scrie mai mult când îi va veni rândul, e de menționat aici că temerea principală pentru care cele două zicale de mai sus sunt prezente undeva în capul nostru este aceea de a nu fi păcăliți sau înșelați. Este această lipsă de încredere care există la nivel colectiv, această dorință de ”a avea încredere abia după ce mi se demonstrează că merită” în loc de ”am încredere până la proba contrarie”. 

Ce ar însemna să pornim de la premisa că celălalt merită. Merită să fie auzit și văzut, merită să cred că și el are intenții bune, așa cum am și eu. De multe ori mi se spune că sunt naivă, doar că este mare diferență între încredere și naivitate. Prima dintre ele presupune să iau în calcul niște informații de context sau să analizez puțin situația. Naivitatea sună a prostie, e adevărat, cumva de a acționa în ciuda dovezilor sau a circumstanțelor. 

Bunăvoință 

A fi binevoitor înseamnă a dori mai degrabă binele. Cum sunt oamenii? Mai degrabă bine sau rău voitori? Eu aș zice că sunt mai degrabă binevoitori, cei mai mulți, doar că nu au energia sau determinarea de a pune în practică asta. Poate că se tem mai mult?! Sau poate că sunt prea preocupați de sine? 

Ordinul Linguriței (The Order of the Teaspoon) este o organizație care are drept scop combaterea fanatismului și a fost inițiat de către Amoz Oz. Înființat în 2006 în Suedia, a pornit de la una dintre afirmațiile autorului. Acesta spune că sunt trei variante de reacție la vederea unei calamități, a unei conflagrații sau a unui foc. Unii vor fugi din calea incendiului cât de repede vor putea. Alții se vor indigna și vor scrie la ziar despre ceea ce s-a întâmplat sau vor cere demiterea celor responsabili, poate chiar vor face o demonstrație. Cea de a treia categorie este descrisă astfel: ”vii cu o găleată cu apă pe care să o arunci în foc, iar dacă nu ai o găleată, vei lua un pahar, dacă nu ai un pahar, ia o linguriță, oricine are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică și că focul e uriaș, dar noi suntem milioane și fiecare dintre noi are o linguriță.”  

Răul se întâmplă dacă sunt suficient de mulți indiferenți. Avem propriile lupte și ni se poate părea obositor să ne implicăm în ceva ce nu ni se întâmplă direct. Este planeta responsabilitatea mea? Este și a mea, cu siguranță, de aceea e de preferat să am o atitudine responsabilă față de mediu. E și treaba mea, pentru că mă afectează pe mine, familia mea și cei din jurul meu. Poate că nu mă voi sufoca în mormane de material plastic și mi se pare prea îndepărtată suferința mediul înconjurător. Doar pare. Dacă reușesc să-mi extind capacitatea de cuprindere a lumii, pot accepta că sunt parte a ei. Și de aici vine și o asumare a responsabilității pentru ceea ce ni se întâmplă. 

Din ce în ce mai bine 

Chiar și zilele cele mai grele încep banal. Aceeași cafea de dimineață, vreme mohorâtă, nimic ieșit din comun. Până când a sunat telefonul și doamna care stă cu mama mi-a zis printre sughițuri de plâns că n-o găsește. Am rugat-o să respire adânc și să-mi dea mai multe detalii: unde era ea, unde era mama. N-am reușit să scot mare lucru de la ea și, în timp ce mă pregăteam să ies pe ușă, i-am zis să mă aștepte că ajung în cinci minute. Am zburat pe stradă, cu ochii în toate părțile, pe măsură ce mă apropiam de locuința mamei. Unde ar fi putut fi? Unde ar fi vrut mama să meargă? Ce a făcut-o să fugă? Purtam în capul meu acest dialog inutil, mama rareori mai știe cine e sau unde e. Mă îngrozeam că ar fi putut să-și dea seama la un moment dat că nu mai știe, mă temeam că i-ar putea fi frică pe undeva. 

Când am sunat-o pe Ada, aveam o voce speriată și i-am zis că am pierdut-o pe mama. Abia târziu de tot am reușit să râdem în seara aceea. 

După ce am dat vreo două ture de bloc, am sunat la 112. Înregistrarea datelor a durat foarte puțin, iar polițistul la care am fost transferată, mi-a zis că au găsit-o deja pe mama, cam la un kilometru de casă. Mama era cu niște oameni de bine, care au sesizat că e  posibil ca ea să se fi pierdut. Pentru că am stat foarte puțin de vorbă când am recuperat-o pe mama, am înțeles doar că au văzut-o că ezita și aluneca. Mama i-a cerut doamnei să stea cu ea până când ajung eu și să n-o lase cu jandarmii. 

Poate că a durat jumătate de oră toată căutarea. Știu doar că am avut mare noroc. Eram în mașină, cu ea și cu Ada, când mama a zis: 

– Suntem foarte bine, fetelor. 

Eu nu am moștenit de la ea această capacitate extraordinară de a vedea și binele în tot ceea ce se întâmplă. Eram tentată mai degrabă să văd ce e greșit, ce nu funcționează, ce trebuie corectat. M-am antrenat să pot face asta. 

De fiecare dată când ne vedem spune ”să-ți meargă bine, din ce în ce mai bine”. 

Am un nod în gât în timp ce scriu. Știu și înțeleg ce noroc mare am avut. La șase grade, mama era în hainele de casă pe stradă. Domnul îi dăduse geaca lui cu glugă. Stătea cu ei de vorbă, fără să le poată spune prea multe,doar zâmbind și mulțumind. Și ce de povești le-ar fi putut spune! 

Poate fi greu de văzut ce e bine când totul e din ce în ce mai rău. La demența degenerativă (Alzheimer) se știe de la bun început că va fi tot mai greu. Am plâns de nenumărate ori când o simțeam pe mama căutând să înțeleagă unde e, cine e. În interiorul meu am urlat de durere și ei i-am zâmbit când mi-a zis că se teme că se va pierde pe sine de tot. Toate amintirile s-au estompat. Aș vrea să mă poată auzi când îi povestesc ce minune de femeie a fost, câtă forță a putut avea. Dacă vorbesc prea mult sau complicat, nu mă poate urmări. Așa că folosesc cuvinte simple, îi spun că o iubesc și o țin de mână. Ea îmi spune că sunt frumoasă și că sunt un copil bun. Plâng mult mai rar decât o făceam înainte, pentru că s-a estompat și teama ei. Deși nu mai știe cine e, măcar nu mai are intenția de a descoperi asta. 

Am plâns doar după ce am ajuns acasă. Ca la filmele care au un sfârșit fericit, plângem la sfârșit pentru că am stat în tensiune foarte mare. Plângem doar când suntem în siguranță. Față de ea nu am putut plânge. Se sperie, iar pentru mine a fost și este foarte important ca ea să fie liniștită. Poate că mama nu mai știe cine e ea, dar noi, cei din jurul ei, încă știm, și reușim să dăm de ea, dincolo de toate ezitările pe care le are. 

Mai binele e dușmanul binelui 

Se aplică doar dacă ignori binele pe care îl ai deja. E o mare diferență între intenții și pretenții. Contează mai mult ceea ce ne dorim să fim decât ceea ce vrem să avem sau chiar să facem. Parte din disconfortul pe care-l puteam avea cu noi înșine vine din lipsa de sens. Poate că avem nevoie de o nouă mașină. Poate că ni se pare, pentru că, de fapt, noi vrem s ajungem undeva, ceea ce nu are nicio legătură cu mijlocul de deplasare. 

Poate că vrem să primim și uităm cât de multă bucurie ne aduce câte un moment în care dăruim ceva. 

Am scris greu toate rândurile de mai sus. A trebuit să mă opresc de vreo două ori și să îmi dau voie să nu mă cert și să accept că ceea ce s-a întâmplat este ceva ce aparține unui trecut care nu mai poate fi schimbat. Sigur că o să-i iau mamei o brățară destinată supravegherii vârstnicilor. Și poate că vom avea cândva capacitatea să râdem chiar mai mult despre ceea ce s-a întâmplat. 

Blândețe 

Fii alături de tine cu blândețe înseamnă să ai capacitatea de a-ți spune tu ție: ”cred că ți-e greu” și ”înțeleg că treci prin momente grele”. Pentru că tendința este mai degrabă de a ne certa și de a ne găsi nod în papură. Bine, poate că nu toți, dar eu sigur am avut-o pe asta. Aveam impresia că a fi blând înseamnă să fii indulgent, să accepți greșelile, ceea ce ar fi un fel de slăbiciune. Doar că dacă stai cu biciul pe tine nu înseamnă că vei face data viitoare mai bine. 

Blândețe ar însemna să ai încredere că poți învăța din greșeli. Că poți trage niște concluzii despre ce a funcționat. Că poți zice ”bine că n-a fost mai rău”. 

Binecuvântare 

Normal că am observat că am avut tendința de a mă învinovăți pentru că nu am putut prevedea tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla rău, când am pierdut-o pe mama pe stradă. Dar am reușit și să văd că nu a căzut, că a fost găsită de niște oameni care au ajutat-o și care au stat cu ea. Am văzut și am fost recunoscătoare pentru tot binele care mai era prin tot răul prin care trecusem. 

Sigur că ar fi fost mai bine dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit deloc. dar, din nou, ar însemna să neg un fapt, o realitate fără putință de schimbare. Aleg să mă bucur de ceea ce încă mai pot vedea că e bine, că o pot lua în brațe, că-i spun că o iubesc și că ea-mi răspunde. 

Bravo

Aleg să văd și ce am făcut bine și să-mi spun asta. Sunt niște ani de când am reușit în mod intenționat să-mi zic ”bravo” la sfârșitul unei prezentări, față de alte situații când primul lucru care-mi venea în cap după ce reușeam ceva era ”ai fi putut mai bine”. Doar că varianta din urmă se traduce cu ”încă nu ești destul de bine” și poate lăsa un gust amar. 

Bătălia permanentă e cu noi înșine. Cum putem să ne educăm să ne observăm și să ne sprijinim în loc să ne dăm în cap.  Probabil că tot despre bunătate e vorba. Să fim buni cu noi înseamnă să ne comparam cu noi înșine și să avem capacitatea de a ne vedea propria creștere și dezvoltare.