E prima dată când postez atât de repede un articol de la cel precedent. Am primit mesaje și am fost întrebată dacă sunt bine. Cred că sunt cât se poate de bine, în condițiile date.
La începutul anului alergam să mă vaccinez, de parcă aș fi știut că voi face boala. (Dacă vine careva să-mi povestească de legea atracției îi dau block). M-am virusat la mijlocul lui februarie, un fel de Valentin microscopic a venit la mine. Și asta doar pentru că nu am respectat regulile; am stat fără mască în birou și am lucrat la volumul de texte care urma să apară curând la editura Creator, împreună cu Iuliana. Ea nu știa că are deja Covid. Pe scurt și după șase luni, am încă simptome, plămânul este ușor afectat și mă confrunt deseori cu un fel de neputință. Diagnosticul în cazurile de post Covid se dă pe baza unor simptome, mă simt în siguranță, am un tratament. Sunt bine, cât de cât.
În articolul anterior vorbeam despre cum ne poziționăm în cazul în care cel din fața noastră ne spune ceva important, greu de digerat emoțional. Există mai multe variante:
Varianta 1 – ne speriem și încercăm să minimalizăm
- Am fibroză pulmonară.
- Stai liniștită, totul o să fie bine.
Dacă răspundem așa, ignorăm mesajul. Ne străduim să-l facem pe cel/cea din fața noastră să spere sau să aibă încredere în viitor. Este mai mult despre temerile noastre decât despre dorința de a-l vedea bine pe celălalt.
Varianta 2 – ne speriem și încercăm să minimalizăm. Oferim exemplul personal doar pentru că ne fuge gândul la noi înșine și nu ținem cont de celălalt
- Am noduli la plămâni.
- Și eu am avut. Am avut chiar o pneumonie de lungă durată, a fost și TBC, mi-a trecut în șase luni, se poate și mai grav.
Dacă facem asta, celălalt se simte neauzit și dat la o parte. Sigur că intenția este de a-l liniști, de a-i explica printr-un exemplu personal, de a-i da speranță. Doar că în loc să fie despre cel/cea care împărtășește o informație sensibilă, devine despre noi. Nu zice nimeni că ar trebui să-ți oprești gândurile, mintea produce rapid asociații, îți vin aceste informații în cap, dar poți alege să le ții acolo și să nu le dai drumul pe gură.
Varianta 3 – ne speriem și vorbim despre temerile noastre
- Sunt deseori foarte înceată și obosesc rapid.
- Crezi că ar trebui să mă duc și eu la un control? Și mie mi se pare că obosesc mai des în ultimul timp.
Sigur că e foarte bine și important să avem grijă de noi. Doar că în momentele în care cineva se deschide, poate că ar avea nevoie de susținere și nu să fie ignorat complet.
Varianta 4 – ne speriem și îl speriem și pe celălalt și mai tare
- Rezultatul investigațiilor este ușor neplăcut.
- Ah, e grav? Cât de grav? Am aflat de oameni care nu și-au mai revenit niciodată. Sau și mai grav, au murit din așa ceva. Să știi că trebuie să mai consulți un medic, nu poți sta așa.
Pe bune?! Sigur că viața este un traseu cu final așteptat pentru toată lumea, nu e niciun secret în asta, dar poate că ai putea să mai aștepți puțin înainte să te gândești ce haine vei purta la înmormântarea persoanei care îți vorbește.
Varianta 5 – ne speriem și reacționăm violent
- Am fibroză pulmonară.
Dacă izbucnești în plâns la aflarea unei astfel de vești și te agiți rău, cel care tocmai ți-a povestit despre condiția sa va trebui să te consoleze pe tine. Respiră. Mărturisește că te sperie, cere mai multe detalii, îmbrățișează pe cel/cea din fața ta. La toți ne e greu.
Varianta 6 – ne speriem și începem să dăm sfaturi
- Mă doare …, am … etc
- Ia ceva …, du-te undeva … chestii la care poate nu ne pricepem și despre care vorbim doar ca să umplem spațiul.
Normal că-ți vine să dai o soluție sau măcar un sfat. Din nou, îți vine, dar ai putea aștepta puțin să vezi dacă e bine venită intervenția ta. Mai întâi asigură-te că celălalt s-a simțit văzut și acceptat pentru câteva clipe.
După cum bine vezi, toate sunt niște exemple de reacție la frică: pentru celălalt sau pentru noi înșine. Emoțiile vor apărea, acesta nu este un discurs despre cum să-ți reprimi emoțiile, ci despre cum ai putea sta în acel spațiu inconfortabil de teamă.
Varianta 7
- Am fibroză pulmonară.
- Ce înseamnă asta?
- E o condiție degenerativă a plămânului, în care țesutul nu mai funcționează. E ireversibilă.
- Îmi pare rău.
- Te cred.
- Pot să te ajut cu ceva?
- Ține-mă în brațe.
Ideea e că există o secvență importantă în dialogurile inconfortabile:
- confirmarea faptului că ești acolo: îmi pare rău, te cred, te înțeleg
- disponibilitatea de a oferi susținere: cu ce pot să te ajut? ce pot face pentru tine?
Avem nevoie doar să ne simțim ascultați, văzuți, acceptați. Poate că lista de mai jos ajută, sunt câteva afirmații și întrebări care ar putea fi utile. E genul de educație care la noi lipsește. În alte părți se face la școală. Nu mai vreau să fac comparații, mă concentrez pe ceea ce pot face eu, cum e acest articol.
Faza de ascultare – te cred:
Te cred.
Sunt aici pentru tine.
Cred că e dificil pentru tine.
Cred că ți-e greu să treci prin asta.
Faza de acord – te înțeleg:
Te cred.
Sunt alături de tine.
Cred că cei mai mulți oameni ar reacționa așa la într-o astfel de situație.
Îmi pare rău că treci prin asta.
Faza de susținere – te ajut (dacă ai nevoie și dacă vrei):
Ce ai avea nevoie acum de la la mine?
Ce aș putea face eu acum pentru tine?
Cum te-aș putea ajuta?
Sigur că există multiple variante de a continua conversația. Inclusiv aceea în care îmi spui despre tine că te sperie diagnosticul meu. Și eu te înțeleg și sunt alături de tine.
Recent Comments