Suntem foarte departe de oamenii care ne-am dori să fim. Probabil că și de părinții care ne-am imaginat că vom fi. Pe când eram adolescenți și furioși (măcar unii dintre noi) credeam că nu vom face greșelile pe care le-au făcut părinții noștri. Cu siguranță că am făcut mai puține. Sper că am crescut niște copii care vor face și mai puține. Tot așa, până când vom reuși. Suntem ceva mai buni ca părinți decât părinții noștri, copiii noștri vor fi și mai buni pentru copiii lor. Nu există copilărie fără traume. Suntem defecți cu toții, merită să încercăm să facem lucrurile mai bine pentru generațiie care vor urma.

Tot ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie poate fi cauza pentru care alegem să facem aceleași greșeli sau motivul pentru care alegem să facem mai bine. După vârsta la care devenim adulți, orice justificare pentru acțiunile noastre care face referire la ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie este puerilă. Putem înțelege că ne vine să ne comportăm într-un anumit fel din cauza a ceea ce ni s-a întâmplat, dar este doar o scuză lamentabilă. Automatismele pot reprezenta o pornire, dar ar trebui să intervină sistemul propriu de alegere a comportamentului.

A fost dat publicității un studiul ”De ce lovim copiii?” de către World Vision Romania din care reiese că doar unul din 10 părinți nu și-ar lovi niciodată copilul, doar 9% dintre părinți consideră că nu ar face asta niciodată și numai 3% regretă dacă au făcut-o. Nu știu unde să mă plasez. Cred că sunt în 3%. I-am tras Adei odată cu un caiet peste cap când mi-a zis a 100-a oară că nu înțelege o problemă la matematică și o palmă la fund tot cam în perioada aceea. Le regret amarnic. Probabil că v-am mai spus că până la școală a fost totul minunat. Când a intrat în clasa întâi am luat-o razna. O perfecționistă împuțită, m-am chinuit pe mine toată viața, m-am gândit că e necesar să-i fac și ei zile amare. Mă întorc la motive. Lovim sau ne isterizăm când ne este frică. Proiectăm spaime despre ce ne dorim pentru copilul nostru sau vedem pericole și unde nu-s. Din teama aceea reacționăm violent.

Prințesa Urbană spune că lovim: ”Pentru că luăm de bune tradiții fără noimă, pentru că ascultăm îndemnurile la umilință ale altora, pentru că a recunoaște că ți-e greu e o rușine în cultura românească, pentru că a merge la psiholog e o rușine, pentru că nu avem educație emoțională, pentru că statul nu sprijină cu nimic părinții din punct de vedere emoțional, pentru că ne luăm informațiile de la neamuri și vecini în loc de specialiști, pentru că ne pasă mai mult de gura lumii decât de confortul emoțional al copilului nostru, pentru că suntem săraci, prost informați și triști.”

Găsiți articolul integral aici

Lamentabile sunt scuzele pe care le folosesc părinții atunci când lovesc sau urlă și care vorbesc despre ei, despre ceea ce li s-a întâmplat lor. Lucruri care li s-au întâmplat lor par nevinovate. Sunt care spun că au fost loviți frecvent de către părinții lor și au devenit oamenii care sunt. Nicio clipă nu se întreabă ce fel de oameni. De cele mai multe ori credem că suntem responsabili pentru devenirea copiilor noștri și contabilizăm asta prin realizările pe care le au, în loc să acceptăm că singura noastră responsabilitate este să creștem copii care vor deveni adulți fericiți cu viața lor. Ne dorim lucruri pentru ei, dar ne dorim ceea ce contează pentru noi și aici e o capcană.

Disciplina și respectul sunt lucruri care nu se fac cu violență, ci se obțin prin exemplu. Lovirea sau abuzul verbal sunt demonstrații ale lipsei de respect pentru copil, pentru OMUL care este și care urmează să devină. Se spune că trebuie să ne respectăm părinții, orice ar fi făcut. Și că trebuie să-i iubim necondiționat. Ei bine, eu cred că trebuie să-i înțelegem și să-i iertăm. Au făcut ceea ce s-au priceput ei mai bine, chiar dacă uneori au greșit. E important să vedem greșelile lor pentru ca noi să nu le mai repetăm. Iertarea înseamnă să ne acceptăm trecutul așa cum a fost, să găsim putere să integrăm toate experiențele noastre. Iertare nu înseamnă să fim de acord cu ceea ce s-a întâmplat. Ar fi minunat dacă părinții ar înțelege greșelile pe care le-au făcut, ne-ar fi mai ușor să-i iertăm.

Repetarea comportamentului abuziv se produce și în mediul de lucru. Sunt nenumărate discuții cu privire la cei tineri care nu rezistă, care renunță foarte ușor, care au pretenții. Sunt oameni care spun că ei au înghiți și au strâns din dinți când s-au angajat undeva, dar că cei tineri sunt superficiali și nu mai vor să facă asta. Tindem să ne comportăm cu ei la fel de abuziv cum s-au purtat unii colegi cu noi când ne-am început activitatea, fără să luăm în considerare că ar trebui să ne purtăm cum ei așa cum am fi dorit să se poarte și alții cu noi. Cu respect, cu încredere, cu calm și cu căldură. Poate că noi n-am comentat, dar am fi vrut să o facem. E greșit să-i pedepsim pe cei tineri pentru neputințile noastre.

De fiecare dată când aud oameni în toată firea criticându-i pe cei tineri mă apucă nervii. Oameni care uită că au fost cândva la început de drum și că ar fi avut nevoie de mentori și de exemple și nu de urlete sau teamă.

Lucrurile se schimbă în momentul în care vor fi cei mai mulți care-și vor asuma răspunderea asupra impactului pe care îl au asupra celor din jur. Dacă fiecare dintre noi i-ar trata pe cei din jur exact așa cum și-ar dori să fie tratat în situația respectivă. Vorbim de sisteme de valori și este nevoie să schimbăm înclinarea balanței dinspre ”ce mi se cuvine” către ”care este responsabilitatea mea”. Cum ar fi să inițiem noi bune comportamente și nu doar să răspundem la ceea ce ni se întâmplă? Cercul nostru de influență poate fi destul de mic, dar construcțiile încep cu fundația. Cum ar fi să zâmbim noi primii în orice situație, chiar și atunci când mergem la restaurant sau la un magazin, acolo unde considerăm că cel care e plătit e dator să ne zâmbească? Cum ar fi să fim mai relaxați și mai puțin încrâncenați? Cum ar fi să inițiem bunătatea și nu doar să o pretindem?

Am divagat de la subiect. Mă întorc la copii. Suntem deciși să-i disciplinăm cu forța și nu cu exemplul. Respectul trebuie să funcționeze în ambele sensuri. Cei mai mulți care ajung să aibă un comportament violent cu copiii sunt tocmai cei care nu reușesc să-i învețe respectul. Sunt părinții care ”fac totul” pentru copil și acesta ajunge să nu cunoscă limite. Sunt cei care oferă copiilor ”tot ce n-au avut ei” și le aplică același tratament de disciplină pe care l-au primit și ei. Perpetuează ceea ce a fost greșit și cresc copii care cred că li se cuvine totul.

Nu sunt un expert în creșterea copiilor, departe de mine gândul. Mă deranjează orice exagerare despre subiect. Consider că e greșit să-i lăsăm să facă absolut orice atunci când sunt mici, este riscant pentru ei și poate avea consecințe pe termen lung. Respectul se învață și atunci când pretindem respect din partea lor, oricât de mici ar fi. Sunt mulți părinți care uită că sunt, în primul rând, femei sau bărbați atunci când apar copiii și se reduc la rolul de mamă și de tată pentru tot restul vieții. Pentru că au impresia că au greșit față de sine, își transformă viața ca să reușească în rolul de părinte. Absolut horror sunt cei care-și vorbesc cu ”mami” și ”tati”. Cum poți să te bagi în pat seara cu un bărbat căruia i-ai spus ”tati” peste zi? Cum poți să mângâi noaptea o femeie căreia i te-ai adresat cu ”mami” de dimineața până seara?

Copiii sunt o bucurie și datoria noastră e să-i sprijinim să fie oameni fericiți cu viața lor și părinți mai buni pentru copiii lor decât am fost noi pentru ei.

Pin It on Pinterest

Share This