Curajul

Se vorbește mult mai mult despre traumă decât despre curaj. Deși mare parte din literatura de specialitate dedicată subiectului insistă pe vindecare sau pe capacitatea de depășire a ei, în discursul public evenimentul traumatic este cel care rămâne pe primul loc. Până și în conversațiile obișnuite auzi mai mult justificări ale unor acțiuni ca urmare a unor „traume”: pentru că tata s-a purtat urât intru în relații nepotrivite cu bărbați, pentru că mama m-a certat tot timpul am tendința de a nu avea încredere în mine… Creșterea și maturizarea nu se pot produce în absența repoziționării și asumării. Cele două justificări de mai sus sunt departe de a fi evenimente traumatice, sunt doar experiențe ale trecutului, dar cultura victimizării ne face să ne folosim de concepte mai mari pentru a găsi alți responsabili pentru acțiunile nostre.  

Departe de mine gândul de a nega durerea sau sentimentul cumplit de teamă sau pierdere după un eveniment traumatic. Încerc doar să spun că ar putea exista și alte variante decât a rămâne în captivi într-un loc în care avem senzația de neputință.  

Creșterea post-traumatică (post traumatic growth) reprezintă „schimbarea psihologică pozitivă care are loc ca rezultat al luptei cu o criză majoră de viață” (Tedeschi&Calhoun, 1999,2001). În accepțiunea autorilor: trauma, criza majoră de viață sau evenimente foarte stresante sunt sinonime. 

Am studiat mult despre stresul post traumatic pe când scriam Seria Julieta. Ana Stancu este medic cardiolog și membră în echipa de cercetare pentru transformarea diferențială a celulelor stem în celule de miocard. La momentul la care se prezintă rezultatele inovatoare, ea și cu iubitul ei, David, sunt pe scenă și cad răpuși de o rafală de gloanțe. Doar ea supraviețuiește. Reușește să-și recapete dorința de a trăi în momentul în care alege să se răzbune. Capitulează în momentul în care cei mai mulți dintre cei care i-au stat alături sunt anihilați. 

Cele mai importante efecte creșterii post-traumatice așa cum sunt definite tot de Tedeschi&Calhoun (există o scală de 21 de itemi, dar cei mai importanți sunt enumerați mai jos): 

• apreciere crescută a vieții și o schimbare a priorităților; 

În mod normal, tindem să ne bucurăm atunci când așteptările ne sunt îndeplinite. Avem mereu pretenții cu privire la ceea ce ne dorim să se întâmple și ne condiționăm satisfacția funcție de asta. Luăm ca fiind de la sine înțelese lucrurile mici care ne-ar putea bucura, ni se cuvin, de cele mai multe ori. Uităm să ne minunăm de multiplele evenimente mici și pozitive din care e alcătuită viața. 

Cei care se consideră norocoși sunt mai norocoși, pentru simplul fapt că sunt mai deschiși la oportunități. Sunt mai alerți și au capacitatea de a vedea șansele. 

• relații mai calde și mai apropiate cu cei din jur;

Există șansa de a descoperi alți oameni care au trecut prin ceva similar și pe care să-i admirăm. Mai sunt cei care vin alături de noi și ne susțin. Sunt cei pe care i-am putea noi ajuta să traverseze mai ușor. 

Cu cât e mai mare gradul de compasiune față de ceilalți și față de sine, cu atât crește calitatea relațiilor. Compasiunea e diferită de empatie, e cu mult mai mult, la ea se adaugă dorința de a face ceva, de a acționa. 

• tărie de caracter și putere personală; 

În cazul unor evenimente cu adevărat grave putem vedea celelalte situații de viață care ne deranjează mai puțin importante. Mulți dintre cei care trec prin necazuri extrem de mari, pierderi importante, tind să vadă neplăcerile cotidiene ca având mai puțină însemnătate decât înainte. 

• recunoașterea unor noi posibilități în viață sau a unui alt curs al vieții; 

Sensul vieții vine din propriile acțiuni. În momentul în care Viktor Frankl spune despre sens că ar putea veni din trei direcții: iubirea față de ceilalți, creația sau suferința, cea de a treia modalitate e greu de acceptat. Ideea nu e să dai suferinței un sens, pentru că e aproape imposibil, ci să găsești sens în acțiunile pe care le întreprinzi, datorită suferinței respective. 

Nimic mai dăunător decât expresia „totul se întâmplă cu un motiv”. Nu, are niciun sens războiul, nu au niciun sens dezastrele, nici pierderile personale. Nu există niciun scop care să le justifice. Singurul lucru care merită e lecția pe care o învățăm și acțiunile pe care le facem pentru a evita ca lucruri similare să se întâmple sau faptele pe care le facem pentru a diminua suferința personală a noastră sau a celor din jur. 

• dezvoltare spirituală; 

Din nou depinde de înțelesul pe care îl dăm termenului de spiritualitate. Cea mai generală definiție este că reprezintă capacitatea de a considera că există ceva mai presus de propria ființă. Persoanele religioase tind să poziționeze sus de tot scala și să creadă că e ceva dincolo de om, ceva care eventual ține scorul sau care are o intenție cu privire la viața fiecăruia. Cele care nu practică nicio formă de religie, înțeleg prin spiritualitate însăși umanitatea. 

Această înțelegere superioară ne poziționează ca o fărâmă din acest întreg. Chiar dacă suntem atât de mici și efemeri, impactul poate fi important. Nu pot schimba lumea întreagă, dar pot face lumea celor din jurul meu puțin mai bună. 

Mă întorc la Ana Stancu. Ea reușește să treacă peste pierderea lui David, ajutată de cei din jur: sora ei, terapeutul, antrenorul. Dezastrul se produce în momentul în care pierde mare parte din rețeaua ei de sprijin și nu mai reușește să-și construiască alta. Deși am primit și critici în legătură cu sfârșitul seriei, evenimentele prin care trece Ana și incapacitatea ei de a se repoziționa o fac să se concentreze pe dorința de a face lucrurile cum au fost, în loc să se străduiască să acționeze în situația dată. 

Cei care reușesc să crească după un eveniment traumatic sunt mai mulți decât cei care rămân afectați de stres. Tindem să vorbim mai puțin despre ei. 

Primul care a introdus noțiuni de psihologie pozitivă a fost Maslow (1970), chiar dacă nu a definit complet termenul la momentul respectiv, susținea că ar trebui să se acorde mai multă atenție „oamenilor care sunt sănătoși, de fapt”. Martin Seligman face ceva mai târziu (1998) asta și introduce psihologia pozitivă: „studiul științific al prosperității și funcționării umane pozitive la multiple niveluri, inclusiv biologic, personal, relațional, instituțional, cultural și dimensiunea globală a vieții”.

Seligman definește condițiile și, cu ajutorul lor, acțiunile potrivite pentru o viață bună, PERMA: 

 
P – positive emotions – recunoașterea emoțiilor pozitive.  Cu cât crește capacitatea e a observa și deschiderea către experiență, cu atât mai ușor putem identifica emoțiile pozitive, care sunt mai subtile și pot fi foarte ușor trecute cu vederea. În general, sunt mai multe evenimente pozitive decât negative pe parcursul unei zile. Tindem să le luăm ca fiind de la sine înțeles pe cele bune și să pretindem mereu ceva extraordinar sau care să se întâmple fix așa cum ne-am dorit; 

E – engagement – capacitatea de a te implica în mod activ și concentrat pe o activitate. Aici este partea în care Csikszentmihalyi și-a adus aportul în mod special, vorbind de flow (starea de flux). Din nou e nevoie să observi ce te interesează, ce te prinde, ce-și hrănește curiozitatea și te face să fii perseverent. Din păcate, modul în care creierul este afectat de inundația de stimuli, ne scade capacitatea de atenție și de concentrare. Remedii? Stai mai puțin pe social media, renunță la alerte, scoate televizorul, laptopul, telefonul din dormitor și petrece cel puțin o oră înainte de somn fără ecrane. Asta pentru început. Apoi începe să vezi în ce fel de activitate îți găsești flow-ul. 

R – relationship – ceea ce ține de relații sănătoase și reciproc benefice. Trebuie să poți face distincție între cum te simți atunci când împărtășești ceva unor oameni care sunt acolo pentru tine, te văd, te ascultă, înțeleg ce le spui și cum e când vorbești unora care compară suferința ta cu a lor, care tind să te ignore sau care îți dau sfaturi. Ideea e că poți chiar și celor care nu te ascultă așa cum ți-ai dori să le ceri să se comporte într-un anume fel. Dacă nu sunt în stare să facă asta, depinde doar de tine să-ți alegi interlocutorii potriviiți. 

M – meaning – sens. Ține de cum și ce considerăm că este sensul vieții noastre, cel pe care îl dăm noi înșine existenței noastre, funcție de ceea ce facem concret și cu ce contribuim.  

A – achievments – este esențial să putem să ne vedem reușitele. Învățăm din ele care au fost acțiunile concrete și avem șansa de a le repeta și căpătăm energia de a le face din nou. 

În Caietul Fericirii am început cu analiza reușitelor, tocmai pentru a-ți da un imbold consistent de merge mai departe. 

Mă întorc la creșterea post-traumatică, diferită față de reziliență. Dacă s-a vorbit vorbit foarte mult în ultima perioadă despre reziliență ca fiind acea capacitate de revenire după evenimente dificile, creșterea implică transformarea în ceva mai mult decât a fost înainte.  Nassim Taleb vorbește despre anti-fragilitate ca fiind mai mult decât reziliența, anti-fragilitatea fiind capacitatea unui sistem de a se transforma în ceva mai bun, mai mare, mai eficient după un șoc.  

Dacă Pasărea Phoenix este exemplul clasic de reziliență, Pinocchio ar putea fi cel despre anti-fragilitate sau creștere traumatică. Modul în care păpușa din lemn reușește să înțeleagă diferit lumea și să se repoziționeze datorită evenimentelor prin care trece îl transformă într-un băiețel. 

Cercetătorii au demonstrat că sunt câteva trăsături comune ale celor care se transformă în urma unui eveniment traumatic: pe de o parte tendința către extraversiune, pe de alta deschiderea către noi experiențe. Cele două sunt trăsături de personalitate și nu suntem toți la fel, cu toate astea, pot fi descoperite acțiuni concrete care ajută: comunicarea autentică (vezi și R din PERMA de mai sus) și implicarea în activități. 

Iar aici intră în scenă un alt personaj, Gigi Alexa. Aparent lipsită de șanse, Gigi este introvertă, ca să nu zic despre ea că e chiar asocială, adică retrasă și neinteresată de interacțiune cu alți oameni. Cum reușește Gigi transformarea? Are o capacitate de analiză mult mai mare, interpretează mai bine contextul, are o mai bună înțelegere a lumii în ansamblu și se consideră mai puțin îndreptățită. Reușește să-și definească mai bine ariile de interes și să descopere impactul pe care îl are asupra lumii. 

Ana e un personaj mult mai iubit decât Gigi. Cititorii reușesc e să rezoneze cu suferința ei, pe când Gigi pare complet neatașată de durere, de-a dreptul inumană, și are o capacitate de analiză mult mai bună decât a Anei. Mi s-a spus că semăn cu Gigi, am luat-o ca pe un compliment, sunt departe de a fi ca ea, e mult mai ambițioasă și mai determinată decât mine. În niciun caz nu am intenționat să fiu eu, romanele nu sunt despre mine, viața mea e plictisitoare față de a lor și mă bucur că e așa. Evident că ele nu reușesc „vindecarea”, n-ar mai fi de poveste dacă ar face-o. Personajele rămân „tulburate” sau sunt în situații de viață complicate pentru a se scrie despre ele. 

După toată această introducere, oare care ar fi concluzia? 

• învață să-ți observi, să-ți accepți și să-ți gestionezi mai bine emoțiile. În primul rând dă-ți voie să simți ce simți, dă nume senzației. Observ-o fără să ai nevoie să o faci să înceteze pe loc. Dacă o negi, pe tine te negi; 
• învață să vorbești despre cum te simți. Nu de unul/una singur/ă, ci cu oamenii care te pot susține. Detalii în articolul Conversații dificile;
• învață să lărgești contextul. Sigur că ești îndreptățit/ă să îți dorești o viață bună, dar nu poți controla tot. Se întâmplă ghinioane. Oprește-te din a căuta cum ai fi putut evita sau ce ai fi putut face diferit, trecutul s-a întâmplat deja;
• învață să accepți că poți avea simultan emoții contradictorii. Sentimentele negative pe care le ai, durerea, pierderea, tristețea, toate pot coexista cu momente în care experimentezi și emoții pozitive, nu le nega, dimpotrivă, caută-le. Dă-ți voie să observi lucrurile frumoase și oamenii buni din jurul tău;
• învață să descoperi care este sensul pe care îl poți da vieții tale, unde ai putea interveni, cui i-ai putea face bine; 
• învață să te definești ca un supraviețuitor/ toare. 

Iar acum mai am o provocare. Gândește-te la toate cele de mai sus din perspectiva curajului. Acesta a fost scopul pentru care am scris eu tot articolul. Dacă vei putea să vezi că ai curaj să faci toate astea, vei avea curaj să faci și mai mult. Definiția curajului (DEX) = 

CURÁJ s. n. Forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel; îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor; tărie de caracter, temeritate.  

Anul trecut am decis să fac un fel de dicționar al fericirii. Este unul dintre proiectele care nu mi-au ieșit. Am curaj să recunosc asta și ă accept că am făcut tot ce am putut. Că lucrurile au ieșit diferit de cum am sperat. Mi se pare mai important că a ieșit cel de al treilea volum din Gigi Alexa decât că n-am publicat pe blog  câte un articol pe săptămână. 

La toată concluzia de mai sus adaugă curajul. Acceptă că poate să-ți fie frică, în același timp în care acționezi cu curaj. 

Am simțit nevoia unui astfel de articol pentru că se vorbește mai mult de traumă decât de creștere. Mai mult de victime, decât de supraviețuitori, mai mult de frică, decât despre curaj. 

Suntem cu toții foarte tentați să ne considerăm îndreptățiți la o viață prosperă și uităm deseori să fim recunoscători pentru ceea ce avem.