O aud când spun câte ceva. Sau când îmi scapă un chicotit. În momentele acelea, îmi dau seama că dorul e o noțiune relativă, o aud mereu în mine și o voi auzi mereu. Va trăi în mine mereu. Atunci mă liniștesc puțin, chiar dacă aproape de fiecare dată simt că mi se umezesc ochii. 

La început, când mi-am dat seama de boala mamei, nu mi-era clar ce mă înspăimântă mai tare: faptul că încep să o pierd încet, deși ea e încă lângă mine, sau senzația de gol pe care o resimțea ea și ajungea până la mine. 

Mai întâi au fost niște modificări subtile de comportament. Mama a început să renunțe la citit. Mai făcea rebus, nu integrame, spunea despre cele din urmă că sunt prea simple. Degenerarea scoarței cerebreale ne pândește pe toți, știu că mama s-a luptat, dar condiția medicală specială (diabet de mult timp și un accident vascular în istoric) i-a zădărnicit eforturile. S-a străduit și a luptat cu boala, așa cum a făcut cu toate greutățile din viața ei, cu forță, cu încredere, cu un optimism realist. 

Am judecat-o deseori. Mereu aș fi împins-o mai departe, să facă mai mult pentru ea. Mă contrazicea cu blândețe. Eu îi contestam alegerile. 

Ne transformăm încet, încet în mamele noastre. Dacă în adolescență părea ceva înspăimântător, pentru că le acuzam că nu au reușit mai mult, mai bine și toate încercările lor de a ne explica despre lume și greutățile care urmează să vină erau privite de noi cu mult dispreț, pe măsură ce trece timpul înțelegem mai bine contextul și ne creștem compasiunea. 

Chiar dacă am generalizat, despre mine am vorbit, recunosc. Cred că eu mă revoltam pentru că voiam mai mult pentru ea, sigură fiind că merita mai mult. 

Scriu cu un gol în stomac și lacrimi în ochi. Am vizitat-o pe mama ieri după mai bine de o lună în care nu am văzut-o. Nu am nici cea mai mică idee dacă m-a recunoscut, dar nici nu-mi pasă. I-am zis „te iubesc”, mi-a răspuns: „eu mai mult”. Chiar dacă nu știe exact cine sunt, există acolo un  fel de amintire a legăturii dintre noi. I-am, sărutat mâinile și am împiedicat-o să facă la fel. Am mângâiat-o și m-am cuibărit lângă ea. Mă bazez pe faptul că nu mă prea văd cu nimeni și am și trei doze de vaccin. De când cu pandemia, sănătatea ei a fost prima mea grijă. Când m-am îmbolnăvit eu de Covid, cea mai mare bucurie a mea a fost că nu i-am dat ei. Bine, n-am dat nimănui. 

Ce nu înțelegeam în adolescență e că procesul de modelare e bidirecțional, transformarea s-a produs și dinspre mama spre mine, dar și invers. A fost un proces continuu de creștere. Așa s-a întâmplat și cu mama mea, dar și cu fiica mea. Cumva, pe măsură ce se ridică încă o generație, transformarea e din ce în ce mai mare. 

Mama e un exemplu pentru mine în continuare. Există atât de multă înțelepciune cu care ea se conectează în continuare de undeva! Deși boala o consumă și după Covid decompensarea a fost considerabilă și cu greu putem vorbi despre raționalitate în cazul unui creier bolnav de demență degenerativă (Alzheimer), mama are și acum capacitatea de a distinge la ea însăși anumite grade de iraționalitate. Îmi spunea ieri că îi este frică. Doar că spunea asta cu un zâmbet atât de blând pe buze, ca și când ar fi știut că e doar un un gând. A adăugat de fiecare dată când a zis că i-e frică: „știu că e degeaba și îmi trece repede”. 

Mama mea are capacitatea care uneori nouă ne lipsește: aceea de a face distincție între gând și realitate. Mă gândesc la ea cu toată admirația posibilă. 

Volumul de texte care însoțesc subiectele din Caietul Fericirii i-a fost dedicat ei. Și m-am grăbit cu publicarea tocmai pentru că eram foarte dornică să vadă dedicația. Sunt ceea ce sunt și datorită ei, chiar dacă au fost momente când deciziile mele au fost contrare dorințelor ei sau a modului în care era ea construită. Cu toată revolta mea din tinerețe – îmi permit să spun asta, am juma de secol – când spuneam că nu voi repeta greșelile ei, că nu voi fi slabă, devenirea mea i se datorează. 

Victor Frankl spune în „Omul în căutarea sensului vieții” că semnificația poate veni din trei direcții diferite: contribuție prin muncă, iubire față de ceilalți sau curajul de a face face dificultăților și suferinței. Cu cea de a treia variantă, despre care uneori Frankl vorbește ca sens prin suferință am avut cândva dificultăți. Doar că există o anumită demnitate în suferință sau boală care poate fi un exemplu pentru ceilalți. (Articolul care însoțește provocarea despre sens din Caietul Fericirii). 

Mama, dincolo de boală, are capacitatea de a oferi căldură. Spune glume. Salută și mulțumește. Este ea, o fărâmă din ce a fost, dar este acea capacitate a ei de a le face celor din jur ziua mai bună. 

Înainte de boală avea o armură și era mult mai imperioasă în solicitările ei. Împingea oamenii să facă lucruri, le trezea ambiția, ar fi fost un coach de performanță excelent. Pentru mine a fost. În „neFERICIREA noastră cea de toate zilele” am povestit mult despre cum a contat modelul ei de optimism pentru mine, eu fiind mai degrabă opusul. Eu m-am educat mult să fiu cum sunt. 

Scriu articolul despre mama în loc să finalizez discursul pe care îl voi avea sâmbătă la cununia Adei. Cumva am impresia că ăsta este subiectul principal, dragostea unei mame, ceea ce transmitem fiicelor noastre și cum putem crește cu toatele. 

Articolul cu titlul „Mamele noastre sunt Super Eroi” l-am scris acum mai bine de trei ani, când am fost cu mama la spital, care a zis după ce i-a fost pusă mâna în gips că „putea fi și mai rău”. Din momentul acela a început un declin accelerat al ei. 

Spre deosebire de alte articole, în care mi-e foarte clar ce vreau să spun, acum nu prea mi-e. Poate că aș vrea doar să o privești pe mama ta cu alți ochi, cu mai multă îngăduință. Poate că și pentru bunica sau alte femei din familia ta ți-aș cere mai multă compasiune. Desigur că și față de tine. Și poate că mi-aș dori să ai mai multă încredere în fiica ta, e ta, precis are ceva și de la tine. 

Pin It on Pinterest

Share This