M-am speriat foarte tare când am aflat că sunt însărcinată. Aveam 20 de ani și habar nu aveam dacă sunt pregătită, mai degrabă credeam că nu sunt. Și impresia mea despre mine nu era că sunt o persoană ambițioasă, dar vestea m-a făcut să mă scutur bine de tot și să aflu ce anume vreau. Deși această postare este despre Ada, voi vorbi puțin și despre mine, sunt atât de fericită că am luat decizia bună atunci, încât nu mă pot opri să mă felicit pentru asta. La vârsta respectivă și pentru că nu mă simțeam pregătită, aș fi optat pentru a nu ține copilul, doar că medicul bătrân la care am fost la control m-a amenințat că nu voi mai rămâne gravidă. M-am dus acasă și m-am gândit dacă voi fi în stare să mă mai privesc în oglindă când voi avea 30 de ani și-mi voi dori copii, în cazul în care nu voi mai putea face. Sunt o ființă îngrozitoare – și știam asta încă de pe atunci – așa că m-am hotărât să păstrez sarcina, pentru că nu mi-aș fi putut ține piept mai târziu. La 21 de ani (aproape) cât aveam când am născut, mi s-a părut că am o responsabilitate mare de tot, cea mai mare pe care o voi avea vreodată față de altcineva în afară de mine și m-am străduit să fiu o mamă bună. Ca toate mamele de pe lume, am mai și greșit, chiar dacă eram mânată de o dorință pe alocuri absurdă de a face lucrurile (cel mai) bine, chiar dacă m-am biciuit și m-am dat peste cap.
Într-un interviu pentru A List și pe care îl găsiți aici, Ada a spus că mama ei este o perfecționistă înfiorătoare din cauza căreia este și acum anxioasă. Cuvintele ei m-au făcut să plâng și mi s-au părut mult mai frumoase decât toate lucrurile minunate pe care le-au spus ceilalți copii despre mamele lor. Pentru că sunt atât de adevărate.
Mai bine vă dau fragmentul din A List ca să înțelegeți la ce mă refer, poate n-ați apucat să vedeți articolul integral, veți înțelege mai bine prin ce trece Ada cu mine:
”Copiii cel mai bine deprind comportamentele pe care le văd la părinții lor, iar eu de la mama am învățat enorm, prin puterea pe care o are exemplul dat de ea și avem una dintre mai complexe relații care este într-o continuuă creștere și dezvoltare. Am apreciat întotdeauna cât de mult se poate schimba mama în funcție și de experiențele pe care le dobândesc eu, cât de generoasă e că poate prelua de la mine lucruri de care îmi mai dau și eu seama, crescând.
În același timp, mă omoară perfecționismul pe care l-am moștenit. Fiind firi diferite, la mine se traduce într-o anxietate și o neîncredere căreia greu îi fac față uneori.
Așa că, sunt destul de severă cu cei din jur, exigență pe care o recunosc și la ea.
Mult timp am crezut că nu îmi place mousse-ul, dar de fapt doar ei nu îi plăcea.
M-am zbătut de când eram mică să nu mă asortez prea tare, pentru că ea e mereu asortată și e normal să mă lupt absurd să nu îi semăn uneori, dar ultima dată m-am surprins cumpărând de la lenjerie intimă la pullover, obiecte vestimentare de aceeași culoare.”
Ada este un copil minunat și mâine este ziua ei. Eram la o emisiune TV împreună și m-a certat când am răspuns că am fost foarte mândră de ea când a luat premiul UNITER. Realizatoarea mă întrebase. Poate că nu am știut atunci să spun că sunt mândră de Ada tot timpul, că mă înduioșează de câte ori văd că e un om atât de frumos, atât de cald, atât de blând și atât de bun. Știu că semănăm foarte tare și că e posibil să aibă și din toate defectele mele câte ceva, că n-aveam cum să le țin pe toate numai pentru mine. Cum am stabilit mai sus că mi se întâmplă des să fac doar ca lucrurile bune să fie despre mine, poate nu de la mine a moștenit defectele … exagerez.
Deși o persoană ultra-sensibilă, mie mi s-a părut că aș fi mult mai în siguranță dacă aș avea un control bun al emoțiilor, asta ca să nu spun direct că mi-era mai facil să mă anesteziez. Asociam suferința cu slăbiciunea, tristețea cu un defect major, iar frica era ceva care te blochează. Mi-a luat mult să mă conving că nu doare atât de tare să accepți că ești om și Ada m-a ajutat foarte mult. Din punctul ăsta de vedere eu am fost cea care a învățat de la ea. Tot așa cum am învățat să-mi fac unghiile cu ojă colorată, inclusiv albastră sau verde, când ea era micuță, să fi avut vreo 12 ani, adică acum o eternitate.
Am vorbit despre încredere, respect, compasiune și iubire în prezentarea pe care am susținut-o împreună cu Ada la TedX Brașov în 2016.
Cred că au trecut vreo zece spectacole în care am văzut-o jucând până când am reușit să nu mai plâng când e pe scenă. La spectacolul de licență, o piesă olandeză cu o mamă alcoolică și bolnavă psihic, Ada urlă la fetița ei. Era într-o rochie roșie, țipa și era aproape transfigurată. Am avut o senzație cumplită pentru o fracțiune de secundă, în care am văzut o variantă posibilă a mea, așa aș fi putut arăta eu într-o secvență de pierdere a controlului. Am întrebat-o la sfârșit dacă am țipat vreodată la ea. S-a întrors mirată și mi-a răspuns iritată: ”ai pățit ceva, te-ai prostit brusc sau cum?”. Am râs ușurată.
De fiecare dată când vreau să împărtășesc celor din jur despre Ada mă apucă un fel de nu știu cum să spun, am senzația că mă laud când vorbesc despre ea. Știu că e fals, nu mai e demult despre mine, Ada e o femeie în toată puterea cuvântului, de la care și eu, și mulți cei din jur avem de învățat. Știu că multă lume spune că seamănă cu mine, doar că sunt foarte multe momente în care eu îmi doresc să semăn cu ea.
Mâine aș fi mers și eu la București, Ada are spectacol, dar m-a răpus gripa și nu sunt în stare. Am pictat un tablou și am vrut să îl încarc cu toată căldura pe care Ada o dăruiește celor din jurul ei. Cred că am reușit, e cu mult galben.
Eram în urmă cu niște ani în vacanță la Barcelona doar noi două. Ne-am plimbat toată dimineața prin oraș și după-amiaza ne-am petrecut-o în port. Stăteam pe un ponton din lemn și priveam la pescăruși. Doar iubire, liniște, calm și senzație de cald. E pe lista de cele mai fericite momente din viața mea.
La mulți ani, Ada!
Recent Comments