Mitologia

Mitologia – slăvim zeii și eroii deopotrivă 

Dacă e foarte ușor să convingi niște copii să ia niște nuiele puțin mai groase, să le ascută la un capăt și la celălalt să le pună un capac de borcan de forma unei apărători a mâinii, transformându-i astfel în niște vajnici muschetari, chiar dacă nu au citit cartea, nu am reușit aceeași performanță atunci când a fost vorba să ne jucăm de-a zeii. 

Unii au fost teribil de confuzați în a-și alege personajul, e posibil ca eu să-i fi îmbiat cu zeități minore, de a doua generație, altora li s-a părut mai degrabă un sacrilegiu, voiam să-i fac să înțeleagă cum a fost lumea creată și poate că explicațiile mele nu erau destul de pertinente. Deși cele două volume de „Legendele Olimpului” erau lectură obligatorie – și așa ar și trebui să rămână – cred că eram singura din gașca din fața blocului care mânca mitologie la mic dejun, prânz și cină. 

Alegerea mea era clară: îmi doream să devin Atena, zeița înțelepciunii și a tacticii în război, patroană a artelor și meșteșugurilor. Pentru că tindeam la această poziție în care i-aș fi putut bate pe toți și le ofeream doar roluri mai mici, copiii preferau jocuri mai simple, cu o distribuție uniformă a puterii. Sau una mai apropiată de realitate. Ne-am jucat de-a muschetarii până când era să-mi pierd un ochi într-o ambuscadă. Evident că m-am retras în lumea cărților din nou. 

Mi-au plăcut și îmi plac zeii. Favorita mea a rămas tot Atena, Minerva la romani. Primul volum al lui Mitru l-am citit de mai multe ori, „Eroii”, cel de al doilea, mă întrista de fiecare dată. Desigur că înțelegeam că suntem la mâna zeilor, dar formele variate în care erau chinuiți eroii, poate că și modul ușor deprimant în care povestește Mitru aventurile lor, mă atrăgea mai puțin. 

Pentru un copil lectura poate fi dificilă, genealogia e complicată, sunt multe referiri la povești anterioare, foarte multe nume. Pentru un adult, cartea devine prea facilă, povestea e doar de forma unei înșiruiri de fapte. Dacă nu ai citit „Legendele Olimpului”, am o veste bună, ai putea acum să citești „Mythos” și „Eroii”, cărțile lui Stephen Fry. probabil că îl știi ma degrabă ca actor sau gazdă a unor emisiuni de televiziune, îți garantez că cele două volume sunt teribil de amuzante. Fry se joacă, pur și simplu, cu poveștile! 

Avantajele politeismului sunt numeroase. Pe de o parte mulțimea de zei împărțiți pe categorii și arii de activitate te face să te adresezi corect de fiecare dată când ai un blocaj sau ai nevoie de ajutor. Știi foarte clar către cine să te îndrepți. Pe de altă parte, o dau în bară în mod exemplar, aproape ca oamenii. Deși figurile masculine sunt ceva mai puternice și figurile feminine se tem aproape la fel de mult, întocmai ca femeile de bărbați, se găsesc mereu mijloace de a le face față. Zeii sunt deseori confruntați cu viclenie și astfel este asigurată o nouă generație: Gheea (Gaia) îl păcălește pe Uranus, la fel face și Rheea cu Chronos. Teogonia (nașterea zeilor) este și ea doar o poveste, este răspunsul oamenilor la nevoia de logică. Întotdeauna creăm o poveste atunci când dorim să ne explicăm ceva. 

Povestea este forma noastră de protecție, forma prin care transmitem înțelepciune, forma prin care dăm sens lucrurilor dincolo de capacitatea noastră de a le cuprinde. De asta sunt complet liniștită, de povestitori și de creatori de poveste va fi întotdeauna nevoie. 

Scriu acest articol pentru că m-am apucat recent de recomandări de cărți. Mi-ar fi imposibil să povestesc despre toate cărțile pe care le-am citit în ritmul de un articol pe săptămână, devorez cam două cărți în răstimpul ăsta. O să menționez doar descoperirile recente sau câteva dintre cărțile pe care le iubesc foarte tare. 

De ce ar fi util să citești Mythos și Eroii ale lui Stephen Fry? 

– vei înțelege de fiecare dată când dai peste o metaforă și nu va mai fi nevoie să te duci la dicționar (folosesc cuvântul ăsta învechit deși știu că vei da o căutare online, ca și mine)

Spre exemplu: cutia Pandorei.  Oribilă poveste, extrem de sexistă, Pandora e un fel de Evă primordială. Ea a fost creată de zei și trimisă pe Pământ pentru a pedepsi oamenii. Prometeu crease omul din țărână și tot el, arătând nesupunere,  le dăruise focul. Pandora vine cu un vas de lut – s-a făcut ulterior o traducere greșită cu o cutie și așa a rămas – și i se cere să nu-l deschidă. Evident că o împinge curiozitatea și eliberează din vas o mulțime de nenorociri și rele: boala, minciuna, suferința, ura, necazul, durerea, intriga. Pune rapid capacul și în vas rămâne doar Speranța. 

Am preferat povestea Pandorei pentru că am găsit și o filmare în care Fry citește din volum. 

– vei descoperi etimologia multor cuvinte 

Helios este zeul soarelui, de aici și toate cuvintele cu rădăcina helio, primul care-mi vine în minte este heliomat. 

– vei putea vedea că miturile primordiale sunt foarte asemănătoare la greci, egipteni sau asirieni, etc.

– te vei amuza teribil, pentru că Fry folosește un limbaj foarte liber și explicații foarte amuzante. Zeii și eroii deopotrivă comit o groază de erori. 

Mitologia vine cu câteva povești fundamentale și la multe dintre ele facem în continuare referire, corect sau eronat. Pentru că nu vreau să lungesc articolul te invit mai bine să descoperi singur/ă cum contestă Fry modul în care folosim „complexul lui Oedip”. 

Cel mai mare erou

Dintre eroi, cel mai cunoscut este Heracle. Un copil al lui Zeus care a atras mânia profundă a soției acestuia, Hera, căruia i-a fost schimbat numele inițial, Alcide, în „slava Herei”, fără prea mare succes, însă. Muncile pe care trebuie să le facă acesta sunt urmarea pedepsei zeiței.

Hercule – numele mai cunoscut pentru Heracle – este eroul care mi-a plăcut cel mai mult.  Atât de mult, încât am folosit povestea lui în „Toamna se numără cadavrele”, de aici și fotografia în care apar cele două volume. Desigur că lucrurile nu sunt ce par a fi în roman și povestea este interpretată într-o variantă modernă. Nu mai zic că cel care are impresia că face muncile lui Hercule este complet cu capul. Am primit critici referitor la capacitatea lui Gigi de a descifra semnele pe care le lasă criminalul și legătura pe care doar ea o descoperă. Le pot închide foarte simplu gura și le pot spune că și Gigi, ca și mine, a fost o ferventă admiratoare a poveștilor despre zei și eroi. Și nu e nimic ciudat în asta.

Am tendința de a folosi deseori câte o poveste în poveste. În „Ultima vară otrăvită” mă joc cu „cei trei ursuleți”. Au fost câteva momente în care am cochetat cu un titlul de genul „Vara urșilor” sau „Vara celor trei ursuleți”, apoi am renunțat, s-ar fi putut crea confuzie. 

Ca mulți dintre eroi, și Hercule reușește până la urmă să potolească zeii fiindu-le de folos. O înduplecă până și pe mărita Hera. În romanul meu e diferit, evident, povestea eroului e doar un pretext și dacă nu ai citit „Vara” încă, te invit să o faci.