Vârstele rotunde produc efecte secundare
- la 20 de ani se face un fel de listă cu toate visurile şi se purcede la bătălia, niciodată câștigată, niciodată pierdută complet, de cucerire a lor;
- la 30 de ani se verifică dacă lista precedentă mai corespunde – măcar un pic – cu realitatea. Aceasta este vârsta deciziilor majore, chiar dacă unele dintre ele – cele mai multe – nu vor fi niciodată puse în practică;
- la 40 de ani nu se mai fac revoluții, se verifică în ce măsura se mai poate repara ceva şi cam care ar fi cel mai bun program de antrenament corespunzător acestei vârste;
- la 50 de ani – vine un fel de liniște. Mă aflu exact în vârf, văd totul, pe de o parte urcușul, pe cealaltă coborârea. Sunt pe un platou și mă bucur de ceea ce încă funcționează.
La 20 de ani am fost atât de îndrăgostită, încât m-am măritat – pentru prima dată. Doar la vârsta aceea el poate fi prințul din povești. Apoi se transformă. Eram atât de fericită, încât credeam că trăiesc un fel de basm. Noroc că m-am trezit repede, că altfel nu m-aş fi descurcat cu copilul. Fiica mea, cea mai mare bucurie, a venit pe lume când eu aveam 21 de ani. Încercam tot felul de haine, nu prea știam cum să mă costumez şi eu într-o „doamnă”, să nu mă mai contrazică lumea atunci când spuneam că nu este sora mea, ci fiica. Au fost destul de multe situații în care am luat-o cu mine la facultate când aveam de predat tot felul de lucrări sau proiecte, astfel încât a fost declarată cea mai tânără studentă din an. Cel mai bun lucru din toată lista de la 20 de ani este Ada, fiica mea, şi ea nici măcar nu fusese pe listă.
La 30 de ani a fost mai dificil. Atunci am înțeles că urmează să îmbătrânesc. A venit un fel de înțelegere profundă a faptului că e momentul cel mai bun să fac ordine. Că timpul, până atunci un fel de aliat, este doar un partener nemilos care te strigă pe nume şi te arată cu degetul de fiecare dată când te uiţi în oglindă. Iar la 30 de ani trebuie să îţi cauți ridurile cu lupa! Până una, alta, timpul s-a mai obișnuit şi el cu mine, şi eu cu el, astfel încât acum, la 50 de ani, nu mai discutăm despre riduri, nu ăsta este cel mai important lucru, şi oricum mi-a mai slăbit vederea, aşa că ar trebui să-mi pun ochelarii să le văd, că nu mai bat până la oglindă. La 30 de ani o femeie trebuie să se pregătească de urcuș, urmează maximum de potențial, următorii ani vor scoate la iveală tot ceea ce este mai bun din punct de vedere creativ. Capacitatea de muncă este foarte mare, disponibilitatea de asemenea, iar dorința de a avea cât mai multe genţi, pantofi şi parfumuri, tot cam pe la vârsta asta se manifestă cel mai puternic.
La 40 de ani? Un fel de vară indiană a vârstei mijlocii. Căldura e plăcută, atmosfera curată, gândurile sunt luminoase. Furtunile, foarte rare, e adevărat, pot fi devastatoare. Am avut câteva situații de sănătate în perioada aceea. Precoce, așa zice. Am avut un accident ischemic temporar, prima hernie de disc, niște fibroame uterine, o micro-tumoare de hipozfiză. Atâta timp cât se poate și mai rău, înseamnă că acum e bine.
Și uite așa…
Adevărul e că de la serial mi se trage elucubrația de azi. Am văzut primele trei episoade. La primul m-am speriat. M-am dus în oglindă și m-am uitat la mine să văd dacă și eu sunt tot atât de bătrână. Gena, bat-o vina, se pare că e ceva mai bine la mine. Mă uitam la ele și mă bântuia întrebarea dacă și eu peste vreo cinci ani tot în halul ăla o să arăt. Faptul că nu mai văd bine mă ajută, de cele mai multe ori. Fie că am sau nu ochelari sau lentile, până în oglinda de la baie se interpune un fel de văl de blândețe. M-am cutremurat de teamă că voi arăta la fel sau mai rău peste cinci ani. Fetele alea din serial au tone de bani și operații estetice și tot nu au reușit să stăpânească procesul, cum voi reuși eu? Răspunsul e unul singur, mi l-am dat, m-a bușit râsul: nici eu nu voi reuși.
La 50 de ani eram în recuperare după cea de a doua hernie de disc. Stătusem vreo două luni la pat, abia mergeam. Mi-am sărbătorit ziua de naștere doar cu câțiva prieteni foarte apropiați, într-o grădină. Eram în plină pandemie, moment în care numărul de 1000 de cazuri pe zi era ceva înspăimântător. Ca să vezi cât de relativ e totul, în primăvara asta, nici nu clipeam la cifre de 10 ori mai mari. Savuram că am ajuns până aici: relativ sănătoasă, relativ tânără, relativ împlinită profesional. Relativul ăsta e valabil și invers, dar am învățat să văd partea plină a paharelor și a vieții. Contează mult din ce direcție te uiți.
And Just Like That, continuarea seriei Sex and the Ciy a născut o mulțime de controverse. Lumea zice că subiectele sunt forțate, că dialogurile sunt false. Pe măsură ce mai văd câte un episod văd doar că e o oglindă atât a societății, cât și a vârstei. Una dură, nedeformată, fără dulcegării. Dacă Totul despre Sex părea atrăgător, era și pentru că rezona cu dorințele și confuziile noastre. Poate că e nevoie să ai o anumită vârstă pentru a-l putea savura.
Eu zic că sunt în vârf sau la jumate, dar e posibil să fiu prea optimistă. Poate că nu mai e nici jumătate până la sfârșit. Sigur nu va fi jumătatea mai bună din punct de vedere fizic. Sunt alte împliniri, numeri altfel reușitele, te bucuri altfel de realizări diferite. La momentul în care te trezești și nu te doare nimic, e cazul să te întrebi dacă mai ești în viață.
Afirmațiile de genul „niciodată nu e prea târziu” produc multă confuzie în tinerețe. E o credință falsă, ne putem trezi uneori că am amânat ceva prea mult, astfel încât a devenit imposibil. Oricât de optimistă aș fi, sunt cumplit de realistă.
La 20 de ani timpul pe care îl ai înainte poate părea o eternitate. Cei mai mulți dintre noi așa și acționăm, ca și când tinerețea ar fi veșnică. Facem o mulțime de greșeli, majoritatea reparabile, pentru că așa e în firea lucrurilor. Ar fi plictisitor să fim cu toții înțelepți de mici. Prin înțelepciune înțeleg aici capacitatea de a învăța din greșelile celorlalți și nu din cele proprii.
La 30 de ani devine cumva o datorie față de sine să te apuci să corectezi sau să completezi. Ai senzația că te așezi. Ai cam înțeles ce ți-ai dori, poate chiar mai clar a devenit ceea ce nu-ți dorești în viață. Perioada 30 – 40 poate fi culmea carierei profesionale, perioada în care muncești cel mai mult și ai cele mai multe realizări.
După 40 înțelegi care sunt prioritățile și interesele intelectuale. Faci tot felul de cursuri sau programe de dezvoltare. Schimbi lucruri. În perioada 40-50 poate faci cea mai importantă – și ultima – schimbare majoră de carieră. La momentul acela am început eu să scriu pe blog. Ada intrase la facultate și voiam să fiu amuzantă pe diferite subiecte. Era destinat ei și prietenelor ei, toate fiicele mele. Noroc că nu mă atașez prea tare de unele lucruri, am pierdut blogul și tot conținutul de vreo două ori. Ceea c-mi permite acum să mă repet, dacă-o fi cazul, nici măcar eu nu mai țin minte. Și uite așa vorbesc deja despre următoarea etapă…
Eu sunt acum la peste 50 și am senzația că cele mai bune rezultate le produc în creșterea performanței la clienții cu care lucrez, fie companii, fie indivizi. E adevărat că sunt specialist în sănătate mintală și lucrăm împreună pentru echilibru, colaborare, liniște fericire, comunicare. Nu se prea vorbește de performanță în ultima perioadă, pentru că se vorbește mult despre vindecare. Ne dorim să ne împăcăm cu trecutul nostru, doar că lui nu-i pasă. Împăcarea ar trebui să se producă în legătură cu noi înșine și se poate obține și din observarea atentă a prezentului. Modul în care tind să repet comportamente automate ar trebui să mă facă să mă întreb cu ce le-aș putea înlocui, ce aș putea face acum. E mult mai important să reușesc să mă schimb și să fiu mai bine cu mine decât să aflu că mi-a făcut mama ceva când eram mică. Sau tata. În fine, ai prins ideea. O să-ți dai seama ce s-a întâmplat, dar nu ăsta e scopul. Scopul e să poți face ceva acum pentru viitor.
Fotografia e de săptămâna trecută, de la cununia civilă a Adei și a lui Ionuț. Încă nu sunt bunică, m-a întrebat mai multă lume. Îmi doresc asta. Dacă sunt pregătită? Nu știu ce înseamnă. Nu mi-am pus problema așa nici la 20 de ani când am rămas gravidă. Am știut doar că voi face tot ce stă în putința mea să fiu o mamă bună. Și-am făcut. Dacă devin bunică voi fi tot eu, la fel de tânără sau de bătrână. Poate că 50 e vârsta la care încă ai foarte mult curaj. Sau poate că așa sunt eu. Vorbim la 60.
Recent Comments