Înainte de cununia civilă, Ada m-a întrebat cum mă simt că se căsătorește. Nu m-a întrebat doar pe mine, i-a luat la rând pe toți din jur. Unii erau în stare să spună, alții nu. E greu să identifici cum ajunge la tine un eveniment atât de important.
Vorbesc deseori despre sentimentele contradictorii pe care le putem avea uneori. Și ne deranjează teribil, pentru că am vrea să vină toate pe rând, nu deodată. Senzația pe care am avut-o încă de când a probat la București rochia de mireasă și am plâns a fost una de duioșie, speranță și bucurie. Poate și un sentiment că lucrurile se vor schimba. Vreau să mă bucur de fericirea Adei fără să-mi dea târcoale un gând că odată cu familia ei, Ada și Ionuț, eu nu voi mai face parte din ea. Ceea ce e o prostie, știu. Doar că noi nu avem puterea de a împiedica gândurile să vină la noi. Creierul produce ce vrea. Datoria mea este să aleg cărui gând îi dau dreptate și pe care doar îl observ, îl las în pace, fără să mă atașez de el.
Familia mică apărută acum face tribul nostru mai mare. Și cred că noi toți cei din jurul celor doi tineri ar trebui să facem ceea ce ne stă în putință ca lor să le fie mai bine.
Am mai zis că pentru o căsnicie reușită contează mult armonia: deciziile importante (cum ar fi cine aduce pâinea și cine duce gunoiul) ar trebui luate de comun acord. Poți râde cât vei, dar căsnicia se bazează pe armonie și treburile astea mundane.
Mi-am mai dat seama recent că e și despre chiftele. Stați că vă explic.
La scurt timp după ce s-a căsătorit, fratele meu a venit la mama mea să se plângă de chiftelele pe care le făcuse Ilse. Mama mea i-a zis atunci că cele mai bune sunt cele pe care i le face soția lui. Într-o situație similară, Lidia i-a zis recent același lucru lui Ionuț.
Și acum mă întorc la trib: noi ne vom strădui să ajutăm pe cât posibil, Lidia face sarmale, eu fac chiftele, pentru că noi vrem să le fie bine.
Cred că Ada și-a dat seama că voi face tot ce-mi stă în putință să-i ajut, atunci când Ionuț a zis că-i e poftă de chiftele. Ne întorceam de la București. Când am ajuns acasă, am dat o fugă la magazin, am cumpărat tot ce aveam nevoie și le-am făcut. De aici discuția despre cum ies chiftelele mai moi și mai pufoase. Se pare că secretul e să pui cartof ras, mi-a zis mie Lidia, mama lui Ionuț.
Pe mama nu am mai întrebat-o. Erau foarte bune cele pe care le făcea ea, dar acum nu mai știe.
Aș vrea să îi pot ajuta măcar o parte din cât m-a ajutat mama pe mine. I-am zis mamei zilele trecute că se mărită Ada – a trebuit să-i spun cine e Ada, nu că ar fi știut neapărat mama cine sunt eu. A simțit bucuria mea și a fost foarte fericită.
Odată cu căsătoria copiilor, devenim un trib mai mare. Eu asta cred că ar trebui să se întâmple. Să reușim să ajutăm cât mai mult, să ne apropiem cu toții cât mai tare. Până la noua generați, contează cel mai mult cei doi soți, apoi copiii lor vor fi pe primul plan. M-a întrebat cineva dacă sunt pregătită să fiu bunică. Nici la 21 de ani nu știu dacă eram gata să fiu mamă, e ceva ce știi că poți face doar după ce se întâmplă, important e să faci tot ce îții stă în putință să fie bine. Avem o carte când era Ada micuță, „Mama și copilul” de Emil și Herta Căpraru. „Bunica și nepoții” nu există, o să mă străduiesc să mă descurc fără manual.
Recent Comments