Totul a pornit de la vidre. Știi animalele acelea drăguțe care apar în tot felul de imagini și filme scurte, cum plutesc ele și se țin de mânuțe, sau cum se spală?
Și mie îmi plac foarte mult. Și chiar dacă știam că au și momente de agresivitate din când în când, mi se părea că o fac doar în legitimă apărare sau când sunt în căutare de hrană.
Saki este un autor britanic și i-am citit volumul de povestiri în urmă cu foarte mult timp. În „Laura”, eroina declară pe patul de moarte că se va reîncarna mai întâi într-o vidră să-i ucidă cumnatului său toată găinile de rasă cu care participa la competiție. Umor negru, pentru că Laura susține că va reveni apoi și sub forma unui băiat de casă. Profețiile împlinite o fac pe sora ei aproape să-și piardă mințile.
În „Ultima vară otrăvită” am inclus o descriere a comportamentului lor criminal. Gigi vrea să viziteze spitalul de foci de la Piterburen, Olanda, și poartă o conversație cu Eric, îndrumătorul ei la teza de doctorat pe care urmează să o pregătească.
„- Cred că motivul cel mai important e că am recitit „Galapagos”, romanul lui Kurt Vonnegut. Îl știi?
– Nu cred că l-am citit.
– E despre lumea noastră peste un milion de ani. Mai întâi se duce totul de râpă din cauza unei crize economice. Apoi apare o boală care cauzează infertilitatea. Scapă doar un grup mic de oameni, unii care naufragiază pe o insulă din Galapagos. Doar ei se pot înmulți și, treptat, treptat, se transformă în foci.Cred că ar fi un progres.
Eric hohotește:
– Cum adică un progres? Cum sună asta din gura unui cercetător științific?
– Nu mai râde. Ideea lui Vonnegut e că mintea ne încurcă mult; creierul uman e o mașinărie care produce prea multe gânduri inutile, cele mai multe decizii sunt iraționale și nu facem altceva decât să ne facem rău, drept pentru care omenirea ar face mai bine să dispară. El zice că animalele sunt nevinovate, că acțiunile lor sunt motivate doar de instinctul de supraviețuire. Sigur, eu nu sunt în totalitate de acord cu el, sunt bestii și printre animale, dar tot vreau să văd focile. E un fel de spital – rezidență acolo, nu?
– Da, focile sunt aduse pentru recuperare sau vindecare, fie animale rănite, fie pui orfani, le țin șase luni și apoi le eliberează. Dar de ce zici că animalele nu ar fi complet nevinovate?
– Avem tendința să credem asta, dar există comportamente – să le zicem antisociale – și la unele specii de mamifere. Spre exemplu, știai că delfinii cei drăguți violează în grup?
– Da, știam asta, normal, nici mie nu mi-e clar cum să prelucrez informația. Mai ai și altceva?
– Știi vidrele? Cele care apar în fotografii, mereu zâmbitoare? Nu numai că sunt violente în cadrul grupului lor, nu doar cu alte vidre, dar depășesc granițele speciei și violează și omoară foci. Mai mult decât atât, au fost descoperite cazuri de necrofilie în rândul vidrelor de mare.
– Gigi, mă copleșești cu informația asta! râde Eric. Vidrele?! N-aș fi zis. Mă mulțumesc să mă ocup cu natura umană și-mi ajunge dezamăgirea asta.
– Bine, și mie. Nu sunt vidre de mare în zona asta, măcar. Așa că mă duc să văd focile și plaja. Mi-e tare dor de mare și n-aș fi plecat mâine mai departe, dar vrea Daniel să ne mișcăm puțin. Și poate că, după atâta stat în casă, nici nu va fi atât de rău.”
Am semnat la Cluj un autograf pentru Abby, The Reading Otter. I-am zis că vidrele sunt foarte frumoase, doar că există lucruri pe care nu le știe despre ele. Pentru că Abby a gustat gluma, mi-a trimis volumul de Saki pe care îl pierdusem în urmă cu foarte mult timp și despre care aș vrea să vorbesc acum.
Umorul negru al lui Saki este atât de rafinat, încât sfârșitul poveștii poate veni cu o explozie de râs. Incongruența situației și deznodământul sunt savoarea fiecărei povestiri. Mai întâi ar trebui să spun despre umorul negru că e ceva foarte special. Cercetătorii – de data asta neurologi austrieci și nu britanici – au făcut un studiu în 2017 în care arată că oamenii care apreciază umorul negru, pe care îl definesc ca „umor care tratează cu amuzament amar subiecte ca moartea, boala, infirmitatea, handicapul, sau războiul”, au o inteligență superioară celor care nu îl gustă. Mai mult decât atât, sunt mai puțin agresivi sau negativi decât cei care preferă glumele acceptabile din punct de vedere social. De ce? Pentru că cei care găsesc ceva amuzant chiar și în cele mai întunecate momente ale vieții, care pot râde la poante cu adevărat întunecate, iau lumea mai puțin în serios, se bucură mai mult de viață.
Eu despre Saki începusem să scriu. Am citit pe nerăsuflate povestirile și mi-am dat seama că pe multe încă le mai țineam minte, deși au trecut măcar vreo treizeci de ani de când le-am citit ultima dată. Sigur că Saki scrie despre subiecte care erau tratate serios la vremea aceea: reîncarnare, metamorfoze; dar la el sunt tratate cu o doză de ironie.
Una dintre ele este cea despre o Femeie care se hotărăște să spună mereu Adevărul, și numai Adevărul, în orice situație: „Prietenele Femeii încercară să o abată de la mare-i devoțiune față de Adevăr, însă ea răspunse că Adevărul îi era soț; de unde, observară unii, era cu atât mai absurd să apară mereu în lume în compania soțului ei.” Femeia face afirmații adevărate și, în același timp, intolerabile. Își pierde prietenii și, mult mai grav, bucătăreasa, căreia îi spune că bea prea mult și aceasta o părăsește.
„Toată lumea era unanimă în a o deplânge că nu avea copii; un copil-doi în casă te mai înfrânează, chiar dacă inconștient, de la o prea mare familiaritate cu Adevărul. Copiii ne sunt dați ca să taie aripile celor mai frumoase simțăminte ale noastre. Iată de ce teatrul, în pofida strădaniilor sale, nu izbutește să fie atât de artificial ca viața; până și o dramă de Ibsen dezvăluie în public, obligatoriu, o seamă de lucruri care față de copii sau servitori se trec sub tăcere.”
O alta extrem de amuzantă este despre un motan care poate vorbi. În momentul în care face o demonstrație, se apucă să spună lucruri pe care le auzise sau le văzuse el în plimbările sale pe sub streșini, atât de compromițătoare, încât locatarii conacului se hotărăsc să-l ucidă. Pisoiul moare într-o bătălie cu motanul vecinului, înainte ca planurile criminale să fie puse în aplicare. Până și deznodământul este amuzant.
John Irving spune că „în momentul în care devii amuzant cu subiecte pe care alții le consideră sacre sau prea serioase și cu care nu se glumește, riști ca oamenii să se supere pe tine”. Eu zic doar că nu au umor. Habar n-am pe câți i-am speriat eu cu subiectele din povestirile mele foarte scurte pe care le citesc pe Instagram. E posibil ca mesajele pozitive pe care le-am primit să fi cântărit ceva mai mult decât afirmațiile că sunt fie sadică, fie iresponsabilă, fie că fac glume despre subiecte despre care nu ar trebui să râdem.
Articolul e despre umor negru și despre SAKI, numele său adevărat fiind Hector Hugh Munro. Și despre Vidruța, de pe acum o bună prietenă, mă bucur că ne amuzăm împreună.
Recent Comments