Până când viața ne va despărți
Iubirea romantică nu e un concept nou, desigur că oamenii se vor fi îndrăgostit și înainte, dar ceea ce părea a fi doar o șansă, niciodată un aspect necesar de a fi luat în calcul la aranjarea unei căsătorii, a devenit o cerință esențială în ultima aproximativ o sută de ani. Nu peste tot, evident, nu toată lumea o duce atât de bine.
Nu doar că e o cerință inițială, dar trebuie să fie și un sentiment care să țină veșnic, până când moartea… , doar că, de cele mai multe ori, ne desparte viața. Pentru că ne lovește realitatea, infatuarea dispare, la fel și ceața aceea care se lăsase peste creier, realitatea distruge imaginația. Iubirea ar trebui să fie ceva cultivat în permanență.
Tare mult îmi place cum spune Ortega y Gasset: „îndrăgostirea e imbecilitate tranzitorie”. În cele din urmă, nu e o boală gravă, trece, grave pot fi consecințele.
Nici prințesa nu mai e ce-a fost, nici prințul
În măsura în care el chiar a existat vreodată, acum îşi petrece timpul în acelaşi ținut cu Monstrul din Loch Ness, Yeti şi alte ființe fantastice. Sunt relatări ale unor martori, aparent credibili, care susţin, unii chiar şi cu fotografii, că l-au văzut fie pe Yeti, fie pe Monstrul din Loch Ness. Pe prinț l-a văzut cineva?
E interesant că băieții nu visează la prințese. Ei au impresia că au treburi mai importante, bătălii de dus. Cei mai mulți sunt convinși că întotdeauna vor găsi pe cineva. Băieții nu se gândesc la costumul de mire așa cum fac fetele cu rochia de mireasă. Pentru fete probabil că a rămas de câteva generații bune ideea că mariajul este cam cea mai mare realizare din viața unei femei, dar lucrurile se schimbă.
Dacă este să privim personajele: prințesa și prințul şi tot ceea ce s-a scris despre ele, toate-s bune şi frumoase până la sfârșitul basmului. Singura dificultate pe care o avem este că nu știm continuarea. Pentru că nu ni se divulgă ce-a fost după terminarea tuturor încercărilor, nu avem niciun fel de detalii concrete despre cum „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneți”. Pare foarte departe. E doar foarte greu.
Prințesa „va fi cineva despre care soțul ei va spune că e nervoasă – nervoasă și cicălitoare. El se va întreba unde a dispărut farmecul ei; se va întreba unde au dispărut zâmbetele ei”. Probabil în același loc în care se ascunde lenjeria de dantelă pe care o purta și care e acum înlocuită cu una de bumbac, mult mai comodă, la fel ca furourile diafane în care dormea și care au fost înlocuite de pijamale cu mânecă lungă.
Comandă pe Libris „Fleishman are necazuri” de Taffy Brodesser-Akner, editura Trei, 2021, una dintre cele mai bune cărți de anul trecut
Rachel și Toby Fleishman sunt căsătoriți de paisprezece ani și recent separați, când ea îi lasă copiii într-un weekend și dispare din peisaj. Toby rămâne să înțeleagă ce s-a întâmplat cu căsnicia lor, când a început să meargă rău cu adevărat și cum s-a produs ruptura. În toată perioada în care el se străduiește să dea de Rachel, doi buni prieteni din tinerețe îi stau alături: Libby, fostă ziaristă, mamă cu normă întreagă, și Seth, eternul fustangiu care se hotărăște să se căsătorească.
Libby intervine în narațiune și pune o lumină nemiloasă atât pe trecutul lor, dar și pe multe din acțiunile lui Toby, legitime în opinia lui. Pentru că își neglijează activitatea de la spital unde e medic, Toby ratează o promovare. Întâlnirile cu femei agățate pe platforme de dating nu compensează starea în care se află.
Ce e interesant e că Toby pare în cea mai mare parte a romanului băiatul bun. Aparent, el e cel care se sacrifică pentru familie, își face programul la spital astfel încât să poată sta cu copiii și Rachel să poată câștiga de câteva ori mai mult decât el.
Romanul nu vine cu o propunere de rezolvare a situației. Nici nu elogiază mamele care renunță la carieră pentru a-și dedica viața copiilor, devenite un fel de bone mai stilate și mai educate și șoferi pentru copiii lor. De ar fi doar atât, dar trebuie să se ocupe de toate activitățile extrașcolare și de toate comitetele de părinți. Spune doar că e extrem de dificil să poți fi acolo, în căsnicie, să reziști, să auzi și să asculți realitatea din fiecare zi, fără să vrei să fie așa cum ți-ai imaginat.
„Faptul că viața nu merge bine nu e întotdeauna din vina ta. Poate fi, pur și simplu, vina vieții tale.”
Aș fi vrut să am obiceiul de a lua notițe când citesc, tot ce reușesc e să îndoi colțurile la pagini, asta dacă nu uit. E dură viața pentru prinți și pentru prințese, dar mai cu seamă pentru cele din urmă.
E multă furie în roman. Toby e furios pe Rachel, Libby e furioasă pe Rachel. Furia lui Libby vine din propriile frustrări: faptul că Rachel are curajul să muncească atât, dar și pe ambiția ei. Reușește însă să o ajute pe Rachel când o întâlnește.
Ar fi fost doar o poveste despre ce se întâmplă când lucrurile merg prost și despre multiplele șanse de care Toby profită. Lui i se pare că o lume întreagă de femei disponibile doar pentru sex și față de care nu are nicio obligație i se așterne la picioare. Ulterior își dă seama că are nevoie de ceva mai mult de atât.
E însă o poveste despre cum vede viața o femeie care avea cândva o carieră promițătoare și la care a renunțat. Libby:
„Pe când Rachel și cu mine eram mici, aveam promisiunea din partea unei societăți care aproape că ratificase Amendamentul privind Egalitatea Drepturilor că vom putea face tot ce ne doream. Ni s-a spus că putem avea succes, că e ceva special și unic cu privire la noi și că puteam obține orice – ultimele vestigii ale fetelor care au fost învățate că sunt speciale, combinate cu primele efecte ale celui de-al doilea val al feminismului. În tot acest timp, chiar dacă eram numai în clasa a șasea, îmi amintesc că mă gândeam că părea ciudat, faptul că profesorii și părinții aveau, pur și simplu, permisiunea de a spune acest lucru și o spuneau în fața băieților, dar pe băieți nu părea să-i deranjeze. Până și atunci, am știut că băieții tolerau acest lucru pentru că era atât de clar că nu era adevărat.
Rachel și cu mine am fost crescute să facem ceea ce ne doream, iar noi așa am făcut; am avut succes și am arătat acest lucru tuturor. […] Noi știam deja secretul care era acesta: atunci când reușeai cu adevărat, când câștigai mai mult și îi depășeai pe alții, când întreceai cu adevărat toate așteptările, nimic din jurul tău nu se mai potrivea. Trebuia să mergi tiptil în continuare pe lângă fragilitatea unui bărbat, ceea ce nu era o problemă pentru femeile care făceau cumpărături și beau martini toată ziua – aceasta era compensarea lor, negociaseră deja cu ele însele -, dar era absolut intolerabil pentru femeia care muncea, era respectată și devenea persoana în jurul căreia alții erau nevoiți să mergă tiptil. Faptul că acei bărbați puteau fi așa delicați, încât le putea lipsi orice urmă de autoexaminare atunci când venea timpul să încerce să descopere de ce femeile de lângă ei nu păreau să fie extrem de entuziasmate de încă o noapte de stimulare, mângâiere și felație a fiecărei insecurități din interiorul lor – acela era lucrul pe care noi în consideram intolerabil.”
Libby crede că „oamenii sunt în general la fel, însă doar unora dintre noi, bărbaților, li se permite într-adevăr să fie așa cum sunt fără să se scuze.”
Până la intervenția lui Libby, care devine ea însăși narator, pare că e doar despre Tobt Fleishman și necazurile lui, abia apoi mariajul lor începe a fi povestit, atât în lumina amintirilor lui Toby, dar și a mărturisirilor pe care le face Libby despre al ei. Abia spre sfârșit, când perspectiva lui Rachel este și ea luată în calcul vedem întreaga imagine. Sunt 500 de pagini intense, ritmul poate fi lent pe alocuri. Repetițiile folosite de autoare pentru a accentua anumite acțiuni sau stări dau mult farmec.
„Fleishman are necazuri” e o anti-poveste despre prinți și prințese. E un adevăr posibil despre orice relație care merge prost. Și cum bine știm, sunt puține relații care merg bine. E un îndemn poate de a fi mai determinați în acțiunile concrete pe care le putem face pentru ca lucrurile să meargă bine, poate mai multă blândețe, compasiune. Sigur mai puțină îndreptățire, boală foarte răspândită azi.
Recent Comments