Inițial am vrut să fac doar o postare. Să pun fotografiile și să mă distrez. Apoi mi-am zis că ar merita să vorbesc ceva mai mult despre asta.
Ai mei nu aveau aparat de fotografiat. Și nici în bloc nu erau foarte multe la vremea respectivă (acum 40 de ani). De cele mai multe ore făceam poze la ocazii, o sărbătoare, o celebrare, venea cineva cu un aparat și ne puneam niște haine mai bune. Imaginea asta se pare că a fost făcută de cineva când noi eram la joacă. Bănuiesc că era fratele mai mare al unui băiețel de acolo. Pur și simplu nu mai știu.
Fetița de vreo opt ani (atâta aveam eu pe atunci) a găsit o țigară pe jos și a înșfăcat-o. A luat o poziție ușor înclinată, a mijit puțin din ochiul drept, a zâmbit celui care avea aparatul și s-a bucurat de un moment de celebritate.
Nu-mi aduc aminte nimic din ziua aceea. Cred că una dintre dungile de pe bluză era portocalie, una era galbenă și una verde. Puloverul de deasupra ar putea fi alb, dar nu sunt sigură. Pantalonii erau moaro închis, îi mai țin minte. Nu am recunoscut pantofii. Îmi văd fața șmecheră din fotografie și cred că fetița aia se amuza copios. Probabil că era în faza în care visa să fie spion sau detectiv. A ajutat, am devenit autor de romane polițiste (Tony Mott).
Mi-am adus aminte de poza asta pentru că am repetat recent situația într-o oarecare măsură. Eram la conferința de coaching organizată de ICF (International Coaching Federation) la București. Chiar înainte de pauză, Elena Marineci ne-a propus un joc. În momentul în care a început să ne dea detaliile, am pufnit din nas și am bombănit. O dăduse cu ”copilul interior” și m-am dus cu gândul la toate intervențiile pseudo-științifice unde stăm doar să îngrijim copiii din noi și uităm că suntem adulți responsabili. Greșeala era a mea, gândurile mele au sărit către ceva ce mă preocupa pe mine și care era o judecată. Când eu am stabilit că, de fapt, mă pot referi la analiza tranzacțională și că e o activitate de copil liber, mi-am zis că e cazul să-mi dau drumul puțin și să intru în jocul propus de Elena. M-am adus înapoi în prezent (here and now) și am răspuns provocării. În cadrul unei echipe aveam de făcut niște fotografii. Una dintre ele presupunea să facem ceva mai special. Am fost la fel de specială ca acum 40 de ani.
Pentru a explica analiza tranzacțională este adus deseori în discuție un experiment făcut pe șobolani. Aceștia sunt împărțiți în trei grupe: A, B și C. Condițiile sunt similare, fiecare dintre ei (indiferent de grupa din care face parte) este singur într-o cușcă. Diferența este modul în care se produce interacțiunea: cei din grupa A sunt mângâiați din când în când, li se vorbește frumos, li se zâmbește, la cei din grupa B se urlă, mai sunt și înghiontiți din când în când, iau chiar și câte o scatoalcă, pe când cei din grupa C sunt ignorați cu desăvârșire, nu au parte de niciun fel de contact, nici măcar atunci când sunt hrăniți sau adăpați, totul se produce automatizat. Mâncarea, apa și condițiile de cazare sunt la fel pentru toate cele trei grupe, repet.
Care grupă dintre cele trei o duce mai bine? Cei din grupa A, vei spune, evident. Care dintre șobolani sunt cei mai amărâți la sfârșitul experimentului? Hmmm, unii ar zice că B, știm că bătaia nu-i chiar ruptă din rai. Doar că cei care sunt cel mai grav afectați sunt cei din grupa C, care nu au avut parte de niciun fel de contact. Analiza tranzacțională definește această atenție (mângâiere sau lovitură) prin stroke. În limba română a fost tradus prin mângâiere în unele lucrări, dar putem spune că e vorba de stimul, am găsit în unele locuri și această exprimare. Ideea e că avem nevoie să fim văzuți și să interacționăm. Că relația este ceea ce ne hrănește. Avem nevoie de stimuli ca de aer. Modalitatea prin care facem schimb de acești stimuli e tranzacția.
Definiția lui Eric Berne
“Unitatea fundamentală a interacțiunii sociale este tranzacția. Dacă se întâlnesc doi sau mai mulți oameni, mai devreme sau mai târziu unul dintre ei va vorbi sau va da vreun semn prin care admite că a luat la cunoștință prezența celorlalți. Acesta este definit ca un stimul tranzacțional. O altă persoană va spune sau va face ceva în legătură cu stimulul respectiv și acela este un răspuns tranzacțional.”
Relațiile dintre indivizi alcătuiesc o matrice OK/OK. Am mai scris despre eu ok și tu ok.
Of, atâta introducere și abia cum am ajuns la ce vreau să zic. Acțiunile noastre se manifestă din stările eului. Dacă-ți fuge gândul la vreo disociere de personalitate, revino, te rog, mă refer la ce-a definit Berne, faptul că avem trei stări ale eului din care ne manifestăm: părinte (grijuliu și normativ), copil (liber sau adaptat) sau adult. Îți las și un clip în care sunt definite toate tranzacțiile și stările.
Pentru că filmul are 10 minute și tu ești (cel mai probabil) pe telefon când citești textul meu, voi încerca să-și fac un rezumat al rezumatului.
Cele trei stări din AT (Analiza Tranzacțională), cea de părinte, copil și adult ne sunt disponibile începând de la vârsta de un an. E o stare în care ne manifestăm: în cea de părinte emitem judecăți și dăm sfaturi și sentințe, în cea de copil ne jucăm (copilul liber) sau ne conformăm (copilul adaptat) și ne opunem (copilul rebel). Părintele spune ce se face și nu se face, despre ce e bine și ce nu e bine, e complet atașat de ce zice lumea și de critică sau de grijă. Copilul e starea prin care sunt descifrate emoțiile
Starea de adult corespunde analizei și aprecierii lumii în aici și acum, iar starea de copil liber ne permite să ne jucăm. Ultimele două sunt cele mai importante. Atâta timp cât suntem prezenți (adult) și cât ne permitem să intrăm în flow (copil liber) ne asigurăm confortul mental și emoțional.
Normal că mai avem și deraiaje. În primul moment când am auzit-o pe Elena, am trecut de la părinte critic (”ce prostie!”) la copil rebel (”lasă că stric eu jocul”). Observația procesului mental m-a dus mai întâi într-un adult (”este o propunere interesantă) și mi-a dat voie să mă alătur colegilor (”hai să ne jucăm”).
Cei mai mulți dintre cei cu care lucrez în sesiuni individuale de coaching au această revelație când analizăm și deconstruim procesele mentale: de multe ori mă atașez de propriile mele gânduri care nu sunt altceva decât niște povești. Știm cu toții că, fără să vrem, mintea noastră produce gânduri. Tone. Unele dintre ele sunt interesante, altele sunt doar reziduuri. Ce putem face? Doar să observăm și să nu ne atașăm de ele, pentru că nu sunt altceva decât niște povești: despre ce a fost sau despre ce urmează să fie, dar ne duc în altă parte decât locul în care suntem aici și acum.
Am o singură concluzie: sunt sigură că poți să-ți observi gândurile. Da, pot înțelege că e nevoie de antrenament și acesta a fost și motivul în care în primele săptămâni din exercițiile din Caietul fericirii accentul se pune pe observație și atenție, dar numai după ce vei face asta din ce în ce mai conștient și mai consecvent poți ieși din capcanele pe care tot mintea ta ți le pune. Ai putea să te revolți împotriva ta și a minții tale, dar ar fi pierdere de vreme, e ceva din tine, ceva ce tu faci inconștient. Singura variantă de a gestiona mai bine asta este să observi și să nu te atașezi.
Când gândim despre lucruri din trecut, avem tendința de a regreta ce a fost sau că nu am procedat într-un alt mod. Putem avea uneori nostalgie față de trecut și să ne pară rău că nu mai e așa cum a fost. Ambele variante ne pot face să simțim tristețe.
Când ne gândim la viitor, putem avea deseori senzația că este ceva ce ne provoacă anxietate. Ne vin scenarii în cap în care eșuăm sau ne facem de râs. Una dintre marile capcane ale ”gândirii pozitive” este să credem că e suficient să ne facem scenarii pozitive ca totul să fie bine. Putem încerca, doar că riscăm o dezamăgire mai mare.
Avem nevoie de realitate și de realism.
Realitatea e că oricare ar fi gândurile noastre ele sunt despre ceva ce nu există AICI și ACUM. Trecutul acela la care ne raportăm nu mai există în prezent, pentru că s-a întâmplat cândva. Deci e doar o poveste. Viitorul acela pe care ni-l imaginăm nu există încă. O să fie. Și nu știm exact cum va fi.
Realism înseamnă să țin cont de realitatea mea de acum și să acționez în acest prezent și singurul pe care îl am la dispoziție. Da, mintea neliniștită va continua să ”spună” vrute și nevrute. Este alegerea mea să țin cont sau nu de ceea ce spune. Această minte care bolborosește neîntrerupt este numită ”monkey mind”, pentru că sare de la una la alta, este frecvent atrasă de o idee, mai sare apoi pe altă creangă, iar revine, iar mai vede ceva. Sunt multiple modalități de a o îmblânzi și condiția primordială este observația.
Hai că am luat-o și eu razna de tot, de la o simplă postare am ajuns la ditamai articolul. Ne vedem face to face la o discuție la biroul meu, ne vedem printr-un ecran dacă vrei să vorbim pe skype sau, pur și simplu, lasă-mi un comentariu sau scrie-mi un mesaj.
Pozele de mai jos sunt din Thailanda unde am fost la un templu ocupat de către maimuțe. Am stat vreo jumătate de oră acolo și aș mai fi rămas să le văd.
Recent Comments