– Noi suntem vinovați pentru tot ceea ce ni se întâmplă, spuse ea înțeleaptă.
– Da, și eu consider că suntem responsabili pentru acțiunile noastre, mă bag și eu în vorbă, deși nu știam exact care e subiectul, întârziasem la eveniment și voiam să mă integrez.
– Mai mult decât atât, tot ceea ce ni se întâmplă e din cauza noastră.
– Pe bune? Tot, tot?
– Da, noi înșine atragem exact lucrurile de care avem nevoie sau care trebuie să ni se întâmple.
– Poți să le spui asta și copiilor bolnavi de cancer?
– Nu, lor nu, dar le-aș zice vreo două părinților lor.
Înghit bucata de prăjitură din gură înainte să mă înec cu ea, mă bușea râsul-plânsul și nu voiam să împroșc pe toată lumea cu ciocolată.
– Și ălora de-i calcă mașina ce le spui? În condițiile în care au fost foarte grijulii, erau pe trotuar, dar i-a lovit un șofer beat?
– Precis le-a fost teamă că s-ar putea să-i calce mașina și au atras asta asupra lor.
Mă sperie oamenii care au certitudini. Știu că asta îi face să se simtă mai în siguranță și mă lupt să nu-i contrazic. Atâta vreme cât nu-i afectează pe cei din jur, fiecare poate să creadă ce vrea. Doar că e la fel de păgubos să crezi că nu ai nicio vină la fel cum ai putea să crezi că ești atotputernic și poți influența tot ceea ce ți se întâmplă. Că meriți. Așa cred cei care spun că e suficient să gândești pozitiv și totul se va schimba. Acesta e Secretul. Parcă și-au mai revenit oamenii din a cumpăra ”magie” pe hârtie. Cartea la care mă refer, The Secret, a generat o creștere a vânzărilor de literatură așa-zis motivațională și a instituit teroarea pozitivității. Ăia cu legea atracției spun că e destul să te gândești și să vizualizezi ceea ce-ți dorești și se va întâmpla totul așa cum vrei. Mă gândesc că dacă i-ar anunța pe cei care sunt în zonele de război că ar trebui doar să vizualizeze pacea lumii, ar lăsa cu toții armele jos și s-ar prinde în hora prieteniei.
Doar că trebuie să existe o cale de mijloc între a crede că putem obține tot ce ne dorim doar gândindu-ne la asta și a crede că totul vine de sus și primim funcție de faptele noastre (din viața asta sau din cele de care nu ne mai aducem aminte).
Avem control doar asupra noastră. Decidem în funcție de circumstanțe pe care nu le putem controla în totalitate. N-am chef de iarnă, dar pot să-mi imaginez cât vreau că e cald ca vara-n februarie la Brașov, tot nu va fi. Și nici marea nu va veni aici oricât de mult mi-aș imagina-o în locul lacului de la Codlea.
Am avut o zi provocatoare. M-am trezit înainte să sune ceasul. Am verificat, nu era nicun bob de mazăre sub saltea. Cafeaua s-a terminat după ce am băut-o pe prima și aș fi avut nevoie disperată de a doua. Am crezut că-mi schimb starea dacă mă îmbrac frumos și-mi pun cizme cu toc, dar am căzut pe gheață și jur că nu mi-am atras căzătura: nici nu mi-a fost teamă că o să alunec și nici nu m-am gândit că am primit vreo pedeapsă de sus. Am ajuns la birou și am tot făcut niște nefăcute și m-am enervat constant. Și nu, n-am crezut și nici nu cred în vreo conspirație a universului ci în decizii consecvent proaste pe care le-am luat de dimineață. Mă rog, treaba cu cafeaua e mai veche, ar fi trebuit să văd de ieri că se termină ca să mai fi putut schimba ceva. Ziua se prognoza a fi în continuare nasoală.
Nu spun că ar fi rău să acceptăm uneori că putem avea și zile mai rele. Se poate întâmpla să avem motive, doar că eu am o toleranță scăzută la lipsa de logică și, după părerea mea, azi motivele erau insuficiente … undeva greșeam eu… și date fiind toate șansele ca eu să mă enervez în continuare din nimic, mai bine făceam ceva să schimb asta.
Așa că, fără să am impresia că totul se rezolvă de la sine sau că totul va fi bine, am început să văd cam cum aș putea îmbunătăți dezastrul. Mă consider realistă când spun că speranța este o dezamăgire încă necunoscută, drept pentru care am trecut la treabă:
– am băut o cafea bună … apoi un ceai
– m-am bucurat de prânzul pe care l-am luat cu o colegă și am mâncat niște sarmale gustoase făcute de mama ei
– m-am luminat când a ieșit soarele. Singurul merit pe care l-am avut aici e că am deschis fereastra larg pentru 5 min și am respirat niște aer curat (aproape)
– m-am concentrat pe vreo 2-3 chestii care știam că pot fi rezolvate și am îndurat frustrarea cauzată de cele pe care nu le-am putut urni din loc
– m-am bucurat enorm văzând-o pe Ada într-un live pe facebook recitând poezii la Radio Guerrilla Stand-up Poetry (unde a divulgat ceea ce voi spune eu la sfârșitul articolului)
– mi-am programat o ședință de masaj
Ziua de azi e doar un exemplu despre cum înțeleg eu să acționez. Consider că avem posibilitatea de a ne alege comportamentul. Se poate întâmpla să avem o zi proastă și nici măcar să nu știm cauzele. Putem să nu le aflăm nici măcar dacă ne analizăm tot restul zilei. Putem doar să alegem cum acționăm în împrejurările date. Cum răspundem la provocările din jur. Și ce vedem din tot ceea ce e în jurul nostru, pentru că deseori privim doar înspre ce ne deranjează.
Sunt ani de zile de studiu al comportamentelor și am făcut câteva formări. Acum trei ani țineam ateliere de fericire, un proiect pe care l-am abandonat și pe care am de gând să-l reiau curând. Cei cu care am lucrat atunci m-au tot întrebat când o să scriu o carte care să conțină ce-am lucrat împreună. Am tot ezitat, e mult mai mare impactul în cadrul unui grup de lucru, am tot amânat, parcă subiectul era prea mare.
Lucrurile sunt puțin mai complicate, cartea n-am ajuns s-o scriu, dar am lucrat la un caiet. Astă vară am început să-l schițez. E un caiet dedicat îmbunătățirii atenției și a observației. Pentru că, în general, suntem preocupați de lucruri care s-au întâmplat deja sau care încă nu s-au întâmplat, în loc să trăim în prezent, în acum, acolo unde viața are loc cu adevărat. Gândim prea mult, dar fără să fim conștienți că facem asta, creăm doar un zgomot căruia îi dăm prea mare atenție. Mintea cu asta se ocupă, avem o disponibilitate fantastică în a ne refugia în elucubrațiile pe care le producem și nici măcar nu ne dăm seama. Dacă am reuși să fim mai atenți la noi înșine, dacă ne-am putea observa mecanismele de gândire, am reuși să ne relaxăm, să fim prezenți și să trăim mai bine. Și mai fericiți. Cuvântul fericire sperie, tindem să credem că fericirea e un fel de euforie continuă, ceea ce e fals. Fericirea e liniște, e calm, e o stare de bine, e o consecință a modului în care suntem. Merită un articol separat.
Mă întorc la Caietul 52. L-am început astă-vară și i-am arătat lui George Roșu care a fost de acord să facă ilustrația. Dacă nu voia el, nici nu aș fi continuat. Am ales cu grijă temele celor 52 de săptămâni, am gândit atent ordinea în care sunt propuse temele. Săptămână cu săptămână câte o temă de reflecție și se adună un an întreg de muncă pentru cei care îl vor completa. George lucrează acum la desene, eu am terminat textele la începutul lui ianuarie. Poate că nu aș fi dezvăluit nimic, dar ne-a dat Ada de gol la emisiunea de la Radio Guerrilla și am primit întrebări. Vor urma mai multe articole pe tema asta. Când am aflat răspunsul de la editura care îl va publica am reușit să mă abțin cât a durat convorbirea la telefon, apoi am sărit în sus și am bătut frenetic din palme. Tot așa m-am manifestat și când am primit o primă schiță de la George, e fotografia care ilustrează articolul.
După un început groaznic și multe exerciții, iată-mă la sfârșitul zilei și al articolului cu un mare zâmbet pe față și cu o mare bucurie.
Recent Comments