„Azi e deja joi și mi se pare că abia acum a început săptămâna!”, „Nici nu știu cum a trecut timpul, a trecut și luna martie!”, „Nu mă mai descurc să le fac pe toate, nu îmi mai ajunge timpul!” … sunt replici pe care le auzim aproape în fiecare zi.

Este des comentată impresia generală că lucrurile se întâmplă cu o viteză din ce în ce mai mare și că asistăm la o contractare a timpului. Este adevărat, lucrurile se schimbă din ce în ce mai rapid și accesul la informații este mai facil decât oricând. Modul în care suntem bombardați cu informații de tot felul ne provoacă în permanență să ne mutăm de pe un mijloc de comunicare pe un altul. Este dificil să alegem canalele de informații pe care dorim să le lăsăm deschise, teama de a nu pierde ceva ne face să ne dorim să fim accesibili în permanență.

S-au scris munți de manuale despre Time Management, despre eficiența și eficacitatea planificării. Au apărut agende de tot felul, de la varianta clasică a unui organizator pe hârtie și până la aplicații complicate care fac legătura între toate dispozitivele fixe și mobile cu care lucrăm. Din perspectiva utilizatorului și a timpului ca resursă, acestea sunt eficiente pentru a păstra o oarecare ordine în desfășurarea evenimentelor însă lupta cea mare se duce înaintea introducerii tuturor acestor evenimente în calendar. Mai exact, atunci când  stabilim ce și cum planificăm. Provocarea cea mai mare este de a ști ce este cu adevarat important de planificat.

O sumă de roluri

Eisenhower concepe diagrama care împarte sarcinile în patru cadrane funcție de două dimensiuni: importanță și urgență și consideră că „ceea ce e important e rar urgent iar ceea ce e urgent e rar important!“. Stephen Covey reușește în „Eficiența în 7 trepte” („Seven Habits of Highly Effective People) să transmită o înțelegere superioară a conceptului de planificare funcție de toate rolurile pe care o persoană le are în viața sa de zi cu zi, pornind de la acelasi concept. Cred că sunt aproape 20 de ani de când am citit pentru prima dată „Eficiența în 7 trepte”. Orice coleg sau cunoscut care îmi cere o listă de lecturi pentru dezvoltarea personală primeste în selecția respectivă și această carte de căpătâi pentru înțelegerea fenomenului.

Această modalitate de planificare și organizare a timpului este, cu siguranță, mult mai eficientă. Pentru că individul poate fi complet numai în măsura în care își privește existența ca pe un întreg. Orice încercare de a separa în totalitate rolurile sau multiplele fațete cu care o persoană traversează existența sa este sortită eșecului. Avem felurite roluri și atribuții în familie, cu prietenii și cunoștințele apropiate și în cariera noastră, tot atât de bine cum suntem responsabili și pentru noi înșine. În cazul în care privim timpul ca pe o resursă și ne concentrăm pe linearitatea acestuia, putem greși substanțial.

Pretenția de a trăi în prezent

Cultura vestică este într-o relatie de ambivalență față de timp: pe de o pe parte pretinde că îi înțelege importanța și că își bazează deciziile funcție de impactul acestora în timp, iar pe de alta parte orientarea sa este pe un termen foarte scurt.  Hofstede a introdus ulterior cea de-a cincea dimensiune, funcție de orientarea față de timp, atunci când a studiat și descris dimensiunile culturale. Conform cercetărilor sale, orientarea pe termen lung poate fi regasită numai la popoarele din estul îndepărtat, vesticii având o orientare pe termen scurt, care presupune concentrarea pe trecut și pe prezent, fără a lua suficient în considerare impactul pe termen lung al acțiunilor. Dar nu mâine. Și nu in trei ani. Sau într-un cincinal, durata maximă pentru care se fac predicții sau se stabilește misiunea în companiile occidentale (unele).

Aceasta pretenție de „a trăi in prezent”, fără a lua în considerare viitorul sau considerându-l mult prea îndepartat pentru a i se da atenția pe care o merită, este în totală contradicție cu acel „trăit în prezent” al înțeleptului asiatic, care vede corespondența între prezentul trăit în vederea obținerii de rezultate cu impact și viitorul în care le proiectează.

Da, viitorul nu poate fi prezis, dar dorința de a influența acel viitor și dezideratul de a avea un impact pozitiv asupra acestuia ar trebui sa constituie elementele principale ale ecuației.

Filosofia lui „acum”

Cum ar fi dacă ne-am raporta la timp doar ca la o dimensiune? Una ca toate celelalte? Fără să ținem cont de trecerea acestuia? Ce s-ar întampla în momentul în care am lua în considerare doar rostul sau impactul pe care îl vor avea acțiunile pe care le întreprindem? În momentul În care am acționa pentru dezvoltare și desăvârșire fără să ținem cont cât timp anume ar dura acest lucru?

Astfel ar trebui să ne concentram pe efecte și pe impact. Mai mult decat atât, ne-am concentra asupra motivației și a sensului pentru care facem anumite lucruri. Cum s-ar comporta o companie care este interesată cu adevarat să aibă o viață cât mai lunga și de impact, constientizând că lucrurile sunt într-o continua schimbare? Și cum ar fi un angajat al acestei companii, care și-ar dori să contribuie și el la acel impact? În timp. În foarte mult timp, astfel încât și copiii lui să poată avea șansa de a lucra în aceeasi companie. Și-ar dori asta pentru ei?

Trăirea timpului ca dimensiune ne-ar face, poate, mai atenți la actiunile pe care le întreprindem și la efectele pe care le au acestea asupra celor din jurul nostru. Și ne-ar ajuta să găsim mai mult sens în ceea ce facem. Ne-ar ajuta să înțelegem că investiția adevarată începe în momentul în care ne acceptam existența completă și totală, în absența vectorului liniar timp. „Sunt ceea ce sunt acum” ar include și ceea ce am fost și ceea ce voi fi. Orice actiune pe care o întreprind acum are un impact asupra viitorului meu și al celorlalți.

Vesticii au tendința să separe prezentul de legătura imuabilă pe care acesta o are cu timpul. Pretind că au înțeles filosofia lui „acum” prin a face „orice” în acest moment pentru beneficii imediate sau extrem de rapide. Timpul doar există și nu se mișcă, la fel ca celelalte dimensiuni care ne înconjoară. Doar noi ne schimbăm, noi trecem și nu timpul. Raportându-ne astfel la timp, liniaritatea lui nu-și mai are rostul. Avem astfel șansa de trăi timpul în simultaneitatea lui, integrând trecutul, prezentul și viitorul în existența noastră.

Aceasta nu este o pledoarie împotriva planificării, dimpotrivă. Este doar o recomandare de a planifica atât acțiunile noastre cât și sensul lor, nu doar o durata într-un calendar. Poate că dacă am înceta să mai alergăm degeaba, am reuși să facem acele lucruri care au sens, importanță și efect.

Antoneta Galeș

Pin It on Pinterest

Share This