Am fost mereu foarte mândră de viteza cu care am făcut lucrurile. M-am căsătorit în timp ce eram încă în facultate, fiica mea a sosit cât încă nu terminasem studiile, m-am angajat în ultimul an ca să nu pierd timpul. Am avansat în carieră și am muncit extrem de mult. De fiecare dată am avut câte un proiect în paralel cu ceea ce lucram pentru a fi mai productivă. Am studiat în permanență, am făcut formări și cursuri. Mereu avidă de a ști mai mult și de a deveni mai mult. Vacanțele mele au fost mereu scurte și eficiente. Doar că … am obosit foarte pentru că nu am acceptat vreodată că și eu am nevoie să mă odihnesc. Lecția restantă pe care am dus-o mereu după mine a fost cea a relaxării și a detașării. Au mai fost dăți în care am trecut printr-o perioadă mai lungă de recuperare din cauza suprasolicitării. De fiecare dată m-am ridicat și am crezut că mi-am învățat lecția și că la următorul examen voi trece. De data aceasta, mi-am dat seama că dacă nu fac o ”practică” o să pic din nou examenul. Așa că mi-am luat o pauză.

Modul în care se desfășurau conversațiile cu mine însămi din punct de vedere al relaxării erau foarte diferite de ceea ce știam eu că este bine sau de ceea ce le spuneam celorlalți. Fiind cea mai încăpățânată elevă a mea m-a ajutat foarte mult să stăpânesc atât de bine teoria și să îmi dezvolt capacitatea de a-i antrena pe alții. Doar că demonstrația supremă era de a reuși cu mine însămi ceea ce devenise foarte simplu cu ceilalți.

Cred că a fost pentru prima dată de când am fost în liceu când mi-am permis să îmi iau vacanță cu adevărat, fără să fac și ceva productiv între timp. Pe modelul: ”până stai, mai fă și tu ceva”. De pe vremea vacanțelor școlare nu mi-am mai dat voie pentru o perioadă atât de lungă de timp să nu am niciun plan concret pentru mai multe zile la rând sau să nu trag linie la sfârșitul săptămânii și să mă întreb ce am realizat în zilele care au trecut. Uitasem complet cum e să citesc orice carte îmi pică în mână și să nu mă simt vinovată că nu citesc ceva non-fiction care ar conta mai mult. Uitasem complet cum e să pierzi vremea plimbându-te fără niciun scop,  fără să fie un exercițiu. Nu mai știam cum e să nu planifici deloc și nimic pentru câteva zile consecutive. Habar nu am avut niciodată cum e să nu vreau nimic, ci să las lucrurile să se desfășoare de la sine pentru câteva zile, măcar. Mi-a fost complet nefamiliară situația de ”a pierde timpul”, ceea ce asociam eu până acum cu relaxarea completă.

Îmi dau seama acum, la sfârșitul acestei perioade, că au fost câteva provocări foarte mari cărora a trebuit să le fac față.

(Ne)făcutul de nimic 

Dubla negație din limba română este teribil de înșelătoare în cazul acestei afirmații, sună mult mai bine în limba engleză ”doing nothing”. Excepțional spus: ”dolce far niente”.

Capacitatea mea de a simți gustul dulce pomenit mai sus era anesteziată. În urmă cu foarte mult timp mi-am spus mie însămi că este condamnabil să stai degeaba. Era complet interzis și dovadă de slăbiciune. Tot ceea ce am descoperit ulterior nu reușea să facă vocea asta acuzatoare din capul meu să tacă odată. Până când am reușit să o las să vorbească fără să mă mai simt vinovată. Da, mai aud din când în când vocea asta care mă dojenește, doar că o pot accepta acum, știu de unde vine și nici măcar nu trebuie să înceteze. Ideea e că o pot lăsa să spună lucruri, iar acestea nu mă mai ating.

Relaxare 

În cazul în care relaxarea devine o activitate, intrăm în contradicție cu primul principiu.

Ca și meditația, relaxarea nu este ceva ce facem, este ceva ce trăim. Doar așa putem experimenta cu adevărat starea respectivă. În momentul în care ne coordonăm acțiunile pentru a face ceva anume, dispar condițiile optime pentru ca relaxarea să poată avea loc. Relaxarea este o stare în care putem intra atunci când facem ceva banal; cel mai mult mi-a plăcut să adun pietricele pe plajă. Am reușit într-o zi să fac două movilițe considerabil de mari, una din pietricele rotunde și alta din pietricele cu margini foarte ascuțite. Am construit la ele vreo oră și nici nu mi-am dat seama.

Timpul

În cazul în care privim timpul ca pe o resursă, putem avea dificultăți foarte mari. Timpul nu este al nostru, drept pentru care nu există niciun fel de risc de ”a-l pierde”. Noi trecem și nu timpul, de aceea tot ceea ce facem noi cu noi este relevant pentru noi înșine. Exprimarea ”am timp” este la fel de absurdă ca și cea ”nu am timp”.

Jocul cu pietricelele este un exemplu foarte bun pentru o decizie extrem de responsabilă de a face ceva în timp ce nu fac nimic. Și mi-a prins foarte bine.

Obiective

Chiar dacă relaxarea poate fi un scop în sine, nu există o modalitate de a măsura îndeplinirea acestuia, drept pentru care nu poate fi un obiectiv. Atât de confuz mi-a sunat și mie până în momentul în care am lăsat lucrurile să se întâmple.

Fotografia care însoțește această postare este făcută pe plaja de pe insula Rømø din Danemarca. Având o lățime de 1,5 km, până la 6 km pe alocuri, și o lungime de 15 km, este cea mai mare plajă cu nisip din Scandinavia. Intrarea pe plajă se poate face cu mașina.

Așa a arătat vacanța mea în anul de grație 2015: apoape nemărginită.

Later edit: am pierdut fotografia cu plaja din Rømø și am înlocuit-o cu o poză făcută în vara aceasta (2017), tot în Danemarca, e plaja din Hvide Sande.

Pin It on Pinterest

Share This